‎...unele lucruri raman neschimbate, oricat ai incerca sa le depasesti, oricat ai incerca sa le uiti...chiar daca pe perioade scurte de timp te abati de la ele, acestea nu se schimba ci doar revin dar la o intensitate mai puternica...iar aici putem spune ca gasim un sfarsit al ratiunii, de aici putem spune ca incepe partea divina deoarece Dumnezeu este iubire...

SFANTUL ANDREI,

ARHIEPISCOPUL CRETEI

Dumnezeiescul parinte Andrei isi avea patria in vestitul Damasc,care acum se numeste de turci Siam.El s-a nascut din parinti cinstitori de Dumnezeu si imbunatatiti,care se numeau Gheorghe si Grigoria.Pana la varsta de sapte ani pruncul era fara de glas,neputand sa graiasca nicidecum,incat si parinti lui se intristaufoarte mult pentru aceasta,gandind ca totdeauna va fi mut.Dar,dupa ce au trecut cei sapte ani,ducandu-se impreuna cu parinti sai sa se cuminicecu Preacuratele Taine,adica cu Trupul si Sangele Domnului,s-a facut o minune,ca,indata ce s-a cuminecat,i s-a dezlegat limba si graia fara de impiedicare.

Dupa aceea,parintii lui l-au dat la scoala sa invete Sfintele Scripturi.Iar bunul Andrei,fiind foarte ascutit la minte,se indeletnicea,la teme cu multa osardie si sarguinta.Deci,nevoindu-se cu dor covarsitor la fiecare invatatura,a sporit cu mare pricepere la filosofie.Si,ca sa spun pe scurt,el avand dascali iscusiti,deprinsesecele mai bune invataturi.Intr-acest chip,el si-a curatit limba ca sa vorbeasca cu mestesug si prea dulce,si si-a facut sufletul iscusit spre castigarea faptei bune si a adevarului,iar mintea ca sa sporeasca la privirile cele mai inalte.Apoi cugetand cu stiinta dumnezeiestile si sfintitele Scripturi si luminandu-se dintr-insele cu socoteala mintii,s-a facut indragitor fierbinte al adevarului si al dumnezeiestii intelepciuni,si nazuia cu totul spre aceea.

Deci socotind ca nu poate in alt chip a se uni cu dumnezeiasca intelepciune decat numai daca se va departa de lucrurile cele pamantesti si materiale,a rugat pe parintii sai sa-l afieroseasca lui Dumnezeu,fiindca nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii.Iar parintii lui,pornindu-se de Dumnezeu cu adevarat,l-au luat si s-au dus de l-au afierosit la Mormantul Domnului,cel facator de viata,ce pe un prinos bine primit.Pe atunci era patriarh Teodor,care l-a primit cu multa bucurie pe tanar si l-a facut fiul sau duhovnicesc,caci cei ce se aseamana,totdeauna se iubesc.Apoi imbracandu-l in chipul monahicesc,l-a hirotonit diacon,avand grija cu totul de sporirea lui.Astfel se sarguia patriarhul sa-l creasca cu fapte bune,sa-l faca barbat desavarsit si sa-l suie la masura de varsta a plinirii lui Hristos.

Drept aceea,nimerind si pamant bun pe sufletul tanarului,patriarhul avea nadejdi bune ca,prin dumnezeiescul cuvant al invataturii sale si cu pilda cea buna a faptei bune,are sa secere rod insutit.Dar mai inainte de a se indulci desavarsit de dansul,patriarhul s-a dezlegat de trup.Si,murind cu bucurie pe mainile duhovnicescului sau fiu,s-a dus catre Stapanul Hristos,ca sa ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a facut in Biserica Sa.El a lasat ocarmuitor si epitrop al lucrurilor bisericesti pe dumnezeiescul Andrei,impreuna cu iconomul bisericii,caci tineretea sfantului nu-l lasa sa-l faca mostenitor al scaunului sau.Insa desi sfantul erat anar cu varsta,dar cu fapta buna,cu purtarea de grija cea de obste si cu folosul Bisericii nu era mai prejos decat nici un alt ocrotitor al Bisericii,caci el era in Biserica Ierusalimului si parinte,si dascal,si iconom,si slujitor si pilda stralucita de toata stiinta binelui.

In vremea aceea,din porunca dreptcredinciosului imparat Constantin,nepotul lui Eraclie,s-a adunat in Constantinopol al VI-lea Sfantul Sinod a toara lumea,care a surpat luminat eresul monotelitilor si a scris intr-un sfintit tom dogmele dreptei credinte.Si se trimiteau la fiecare Biserica scrisori imparatesti,care intareau si pecetluiau tomul cel sobornicesc si indemnau pe toti dreptcredinciosii sa-i urmeze lui.Scrisorile acelea au ajuns si la Biserica Ierusalimului si au umplut-o de bucurie duhovniceasca,caci vedea cum dreapta credinta,care mai nainte era hulita de eretici,se intarise iarasi luminat.De aceea,toti cei mai intai din Ierusalim socotind cu totii ca trebuie sa trimita un om la Comstantinopol,care sa spuna ca si ei primesc dogmele Sfantului Sinod,au judecat,cu alegere de obste,sa trimita cu aceasta solie pe marele Andrei,impreuna cu alti doi clerici,ca unul ce era iscusit in dogmele dreptei credinte si ca unul ce era mai invatat la unele ca acestea decat oricare altul,cu puterea cuvantului si a Sfantului Duh.

Deci lund Sfantul Andrei cu sine doi clerici cuvantareti,pe care el i-a ales,s-a dus la Constantinopol ;dar n-a gasit viu pe imparat,ci a aflat pe fiun sau,Iustinian,mostenitorul imparatiei si,dandu-i lui in maini marturisirea Bisericii Ierusalimului,cele ce lipseau la marturisire le-a implinit Andrei cu limba lui cea buna.Deci,toti minunandu-se de sfintenia si intelepciunea lui,si povatuind el bine solia,pe cei doi clerici ai sai i-a trimis inapoi la Ierusalim,ca sa spuna celoralalti ce sfarsit a luat solia lor.Iar el a ramas in Constantinopol,ca sa se libereze de pricinile bisericesti si sa petreaca viata linistita si monahiceasca.

Drept aceea,strangandu-se din toate partile si lipsindu-se de toata grija cea cu cale si fara de cale,s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare si privire,nevoindu-se cu postiri,cu privegheri si cu lacrimi.Deci in acest chip s-a curatit cu trupul,s-a lamurit cu sufletul si s-a luminat cu mintea,si facandu-se dintoate partile asemenea lui Dumnezeu,se unea tainuit cu Dansul si dobandea arvuna bunatatilor ce aveau sa fie.Si stand multa vreme la liniste,a ajuns la masurile cele desavarsite ale faptei bune si astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dansul.Dar,fiindca unul ca acesta-luminat la lucruri si la cuvinte-nu era cu putinta sa se ascunda de cei multi si sa se tainuiasca pana la sfarsit sub obrocul linistii,pentru aceasta s-a facut aratat atat imparatului,cat si Bisericii si,despartit fiind cu sila de viata cea linistita,a fost randuit,desi nu voia,la diaconia Bisericii celei mari.

Apoi i s-a incredintat si iconomia si povatuirea ospatariei de sarmani,la care,aratandu-se cu bunavointa,s-a facut parinte si hranitor al sarmanilor si scapatatilor,si purta grija cu mare cuviinta de amandoua ospatariile de scapatati ale Constantinopolului.Si nu numai a crescut cgivernisirea lor in bucate,dar si stramtorarea de mai inainte,care o aveau casele lor,a prefacut-o in largime,cu zidurile mari care le-a facut.De aceea,ca un vrednic de toate,a luat si mai mare iconomie,caci s-a suit la scaunul mai inalt al arhieriei si a fost facut mitropolit in vestita insula a Cretei,sau,ca sa zic mai adevarat,printr-o insula s-a facut pastor si dascal la toata Biserica lui Hristos.

Deci,ducandu-se in eparhia sa,a inceput a face lucrul sau si a purta grija fara de pregetare de povatuirea eparhiei sale,dandu-se cu totul spre cresterea si mantuirea turmei celei cuvantatoare.Mai intai a pus cu intelepciune pe cei sfintiti in randuiala foarte incuviintata, glasuindu-le un cuvant foarte dulce despre randuiala Sfintei Liturghii,prin care arata cum se cuvine a fi preotul care s-a invrednicit nu numai a se apropia el insusi de intaia si neapropiata lumina,adica de Dumnezeu,ci sa lumineze si pe altii si sa-i imprieteneasca cu Dumnezeu ;ca,adica se cade ca preotul sa fie luminat si curat,precum este oglinda,ca sa poata primi intr-insul razele dumnezeiestii lumini,si printr-insul sa de alumina si celorlalti.Apoi a pus in buna randuiala pe fecioare,iar manastirilor de monahi si monahii le-a dat legi,cum sa vietuiasca.

Apoi a purtat grija de mireni,invatandi sa aiba dragoste si ravna catre Dumnezeu,iar nu catre trup si catre lume ;sa defaime dezmierdarile cele lumesti,iarporuncile lui Dumnezeu sa le pazeasca si sa se nevoiasca pentru mantuirea lor.Pe cei tineri ii invata ca pe niste copii,iar pe cei batrani ii inteleptea.Pe cei pacatosi ii intorcea la pocainta si dadea nadejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocaiau.Indemna la nevointele faptelor bune pe cei ce se nevoiau.Pe cei de erau luptati,ii ajuta ;pe cei ce se primejduiau sa cada in pacate,ii sprijinea ;pe cei cazuti ii ridica ;celor neputinciosi le dadea putere ;celor intristati,mangaiere ;celor lesinati,rasuflare ;vaduvelor le era partinitor ;sarmanilor,tata ;flamanzilor,hrana ;celor goi ,imbracaminte ;si ce sa spui mai mult ?Tuturor s-a facut toate,ca sa mantuiasca pe toti.Si precum Domnul se va face in veacul ce va sa fie si lumina sfintilor,si viata,si slava,si hrana,si imbracaminte,si bucurie si orice alt bine al fericirii,in acest fel era eparhiotilor sai acest mare Andrei,care facea tot binele,nu numai sufletesc,ci si trupesc,cu care poate cineva sa treaca fara intristare viata aceasta de fata.

Insa a deschis si vistieria cea buna a inimii sale si scotea dintr-insa cuvinte bune,si largind gura socotelii mintii sale,a umplut-o de darul Sfantului Duh.De aceea,cu intelepciune,cu pricepere si cu dumnezeiasca insuflare,a alcatuit carti prin care se arata ritor iscusit si sfintit cuvantator insuflatde Dumnezeu.Cu cuvintele lui,Sfantul Andrei a laudat stralucit pe Preacurata Maica a Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu,la deosebitele ei sarbatori.A laudat si Sfanta si de viata facatoarea Cruce a Mantuitorului,pe care Dumnezeu cel fara de patima rabdand fericitele patimi si moartea cea de voie,ne-a facut partasi ai imparatiei si slavei Sale.A laudat insa si alte stapanesti praznice si,pe langaacestea,a laudat si pe unii sfinti si,prin laudele lui a facut ca si cum marturiile lor ar fi ale sale.Dar mai cu osebire a laudat pe marele Mergator Inainte Ioan.

El a alcatuit cu mult mestesug in versuri si muzica multe canoane si tropare,cu care nu numai ca lumineaza praznicele si indeamna pe crestini la dumnezeiasca veselie si bucurie,ci le pricinuieste si umilinta si ii face pe cei ce le canta si le citesc sa verse siroaie de lacrimi.Iar pe langa celelalte,a alcatuit si Canonul cel Mare si vrednic de lauda din intaia si a cincea saptamana a mareluipost al Sfintefor Pasti,care nu numai ca pricinuieste pocainta si umilinta,dar si multa invatatura,caci invata pe crestini cu ce asezare se cade a citi sfintitele istorii ale dumnezeiestii Scripturi,si cum se cade a le folosi pe dansele ca materie si pricina de mai inalte priviri.Dar sfantul nu numai cu cuvintele sale a impodobit pastoria sa si a veselit orice Biserica a crestinilor,ci si cu lucruri si cu ispravi de mare cuviinta,pentru ca el a innoit bisericile cele darapanate ale lui Dumnezeu si le-a tocmit cu ajutor bogat si cinstit.Si a zidit din temelie o biserica foarte frumoasa,in cinstea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria,numind-o pe dansa Vlaherna.

Inca a zidit din temelie si casele primitoare de straini,spre odihna batranilor,spre vindecarea bolnavilor si spre acoperamantul strainilor si scapatatilor,carora le dadea tuturor cu belsugare nu numai toate cele de nevoie si de hrana,cheltuind banii lui Dumnezeu intelepteste si cu placere de Dumnezeu,ci si,dupa cum la celelalte urma pe Stapanul si dascalul sau,Hristos,asa si la aceasta Il urma si slujea la primirea strainilor si bolnavilor cu insusi mainile sale incingandu-si fota la mijloc si spaland mainile lor si picioarele si capetele,si curatind ranile bolnavilor, aproape lingand si cu limba sa puroaierele cele urat mirositoare si sangerarile lor, intr-atat il invapaia dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele.

Nu este deci afara de cuviinta a spune una sau doua minuni ale sfantului, ca sa aratam sfintenia si indrazneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea catre Dumnezeu.

O flota de barbari s-a dus odata in Creta, ca sa supuna si sa pustiasca pastoria sfantului. Deci, inconjurand-o pe ea, au uneltit tot felul de mestesuguri de razboi impotriva ei ;dar sfantul, cu rugaciunile sale cele bine primite, nu numai ca si-a pazit pastoria sa mai presus de primejdie, ci si in inimile barbarilor atat de mare frica a bagat, incat i-a facut sa fuga singuri, fara a-i izgoni cineva. Iar din fuga lor cea fara randuiala si grabnica, multi au pierit, atat de valurile marii, cat si de crestini care ii luptau.

Altadata, pe la inceputul verii, soarele ardea pamantul si ploaie nu era deloc. Asa ca semanaturile toate se vestejisera si erau in primejdie sa se uste desavarsit. Iar oamenii, de frica mare ce aveau ca sa nu se faca foamete, pentru ca nu ploua, erau slabi si deznadajduiti de viata. Deci, intr-o primejdie ca aceea aflandu-se ei, ce a facut sufletul acela impreuna patimitor si milostiv al sfantului ? Nu cumva a trecut cu vederea pastosirea sa, care era in primejdie sa piara ? Nu ! Ci, inaltand mainile si ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul sau, ca sa dea ploaie pamantului. Si, o, minune ! Indata s-a umplut cerul de nori si a plouat atata ploaie, incat semanaturile s-au udat si au facut rod mult, iar oamenii au luat racorire si mangaiere.

Si altadata, intamplandu-se ciuma de eparhia lui si murind multi, sfantul a oprit molima cu rugaciunile lui cele catre Dumnezeu si cu lacrimile sale.

Sfantul Andrei a facut si multe alte minuni, pe care de le voi povesti, nu-mi va ajunge toata viata ;caci avand pe Dumnezeu salasluit in sufletul sau totdeauna pricinuia eparhiotilor sai cele bune de la Dumnezeu, izbavindu-i de tot raul ; iar lui Dumnezeu aducea sufletele cele mantuite ale eparhiotilor sai ca pe un prinos bineprimit si vrednic pentru toata lumea.

Si intamplandu-se oare care trebuinta, sfantul a fost nevoit sa se duca la Constantinopol. Deci,ajungand acolo, a fost primit cu toata cinstea si cucernicia atat de toata sfintita adunare a Bisericii, cat si de imparatul si de toti boierii. Si petrecand acolo putina vreme, impartea flamanzilor painea cea cereasca, adica cuvantul invataturii, si adapa pe cei insetati din apa cea facatoare de viata a Sfantului Duh. Si nu numai aceasta, ci si trupeste satura pe cei flamanzi, ajuta celor nedreptatiti, apara pe vaduve, ocrotea pe sarmani si mangaia pe cei necajiti.

Apoi, mai pe urma de toate, se pregatea sa se intoarca la eparhia sa, si desi a cunoscut dinainte ca nu va mai vedea pastoria sa, insa s-a dat pe sine Sfantului Duh, care-l misca pe dansul si, intrand intr-o corabie, a plecat spre Creta. Dar corabia venind pana la Mitilina, a stat acolo. Iar sfantul intreband cum se numeste locul acela si instiintandu-se ca se numeste Erecos, a raspuns :’’Aici trebuie sa dau chipul lui Dumnezeu, Celui ce mi l-a dat’’. Adica’’aici am sa mor !’’. Asa s-a si intamplat. Deci s-a dezlegat din legaturile trupului si s-a dus cu bucurie catre doritul sau Dumnezeu, unde, fiind stralucit de neapropiata lumina a dumnezeirii Lui, se indulceste de bunatatile imparatiei Sale celei negraite. Iar sfintitele lui moaste s-au asezat in biserica Sfintei,bunei si biruitoarei Mucenite Anastasia, ca o vistierie nejefuita si izvor pururea curgator de minuni, intru slava Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.

SFANTUL PROROC ZAHARIA,

TATAL INAINTEMERGATORULUI

SI BOTEZATORULUI IOAN

Sfantul Prooroc Zaharia a fost fiul lui Varahie,preot din Legea Veche,avand femeie din fiicele lui Aaron pe Elisabeta,sora Sfintei Ana,maica Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.Sfanta Evanghelie marturiseste despre dansii ca se aflau intru toate faptele bune,petrecandu-si calea vietii fara prihana.Au fost amandoi drepti inaintea Lui Dumnezeu,umbland intru toate poruncile si dreptatile fara de prihana,iar dovada a vietii celei cinstite este Sfantul Ioan,cinstitul si slavitul prooroc,Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului.Scris este ca’’din rodurile lor ii veti cunoaste’’,ca rodul pomului cel bun nu este rau,ca sa se implineasca ceea ce s-a zis :Daca radacina este sfanta,apoi sfinte sunt si ramurile.Ioan,ramura cea sfanta,a crescut din radacina sfanta.

Sfantul Zaharia,tatal Inaintemergarorului,a fost preot in Ierusalim pe vremea imparatiei lui Irod,fiind din neamul lui Abia,care a avut randul saptamanii a opta.Iar despre randuri,se povesteste ca imparatul David,vazand ca se inmultise semintia lui Aaron intr-asa de mare numar,incat nu era cu putinta ca toti sa slujeasca impreuna in biserica,a impartit-o pe ea in douazeci si patru de randuri sau de cete,ca unii dupa altii,tinindu-si saptamana in biserica,sa slujeasca toti.

Si au ales dintre dansii fiecare ceata sa aiba un preot al sau mai mare.Deci fiecare ceata avea preoti mai mult de cinci mii.Iar ca sa nu fie intre dansii cearta,care preot,cu ceata sa,va tine intaia saptamana,care a doua,care a treia,pana la a douazeci si patra,aruncau sorti si dupa sorti fiecare primea randul sau.Si s-a tinut o randuiala ca aceasta pana la venirea Mantuitorului,care este Legea Noua,pentru ca preotul fiecarei semuntii isi avea randul sau,dupa sortul stramosului sau.Deci a iesit al optulea parintele Abia,din a carui seminti a fost nascut Sfantul Zaharia,si acesta tinea al optulea rand al slujbei in biserica,fiind mai-mare peste preotii semintiei sale.

Cand slujea el in randul saptamanii sale inaintea lui Dumnezeu,dupa datoria preotiei a trebuit sa tamaieze intrand in biserica Files,fiind adunata la rugaciune multime de popor.Si iata i s-a aratat lui ingerul Domnului,stand in partea dreapta a altarului tamaierii.Vazandu-l,Zaharia s-a temut,dar ingerul a alungat frica de la dansul,zicandu-i :’’Nu te teme,Zaharie !’’Si l-a mangaiat,spunandu-i ca rugaciunea lui a fost bineprimita inaintea lui Dumnezeu si a plecat pe Dumnezeu spre mila si a cercetat pe Elisabeta,femeia lui,dezlegandu-i ei legaturile nerodirii in anii batranetii,fiind stearpa,si dandu-i sa nasca fiu pe Ioan,cel de un nume cu darul-care,prin nasterea sa,a facut bucurie nu numai parintilor,ci si la multe popoare-,si multi,zice,se vor bucura de nasterea lui.

Ingerul a mai vestit lui Zaharia ca fiul sau va fi mare inaintea Domnului,nu cu cresterea trupului,ci cu a duhului.Ca atat de infranat si de postitor a fost,incat chiar cuvantul ingerului lui Dumnezeu a marturisit despre dansul :…nu va bea vin,nici alta bautura ametitoare si inca din pantecele maicii sale se va umple de Duhul Sfant.Si pe multi din fiii lui Israel ii va intoarce la Domnul Dumnezeul lor…si va merge inaintea lui Hristos,cu Duhul si cu puterea lui Ilie …ca sa gateasca Domnului un popor pregatit.

Acestea toate auzindu -le Zaharia,se mira si nu credea cele ce se graiau,de vreme ce Elisabeta era neroditoare si amandoi erau batrani de ani.Si a zis catre inger :’’Dupa ce voi cunoaste aceasta ?Pentru ca eu sunt batran si femeia mea inaintata in zilele ei’’.Si raspunzand,ingerul i-a zis lui :’’Eu sunt Gavriil,cel ce sta inaintea lui Dumnezeu ,si sunt trimis sa graiesc catre tine si sa-ti vestesc tie aceasta.Si iata vei fi mut si nu vei putea grai pana la ziua cand vor fi acestea,fiindca nu ai crezut in cuvintele mele care se vor implini la vremea lor’’.

Zabovind Zaharia in altar intr-o vorbire ca aceasta cu ingerul,oamenii ce asteptau afara se minunau.Iesind,Zaharia le facea semne,ca nu putea sa vorbeasca ;si poporul a cunoscut ca preotul a vazut vedenie.Apoi,savarsindu-si slujba,Zaharia s-a intors la casa sa ,pe care o avea in partea muntelui,la Hebron,cetatea Iudeii.Pentru ca acea cetate era una dintre acelea care cazuse in partea sortului Iudei.

Dupa aceasta,implinindu-se vestirea ingereasca si nascandu-se Ioan din cea neroditoare,cand Zaharia i-a scris numele pe tablita,binecuvantand pe Dumnezeu.Si umplandu-se de Duhul Sfant,a proorocit,zicand :Bine este cuvantat Domnul Dumnezeul lui Israel,ca a cercetat si a facut izbavire poporului Sau si ne-a ridicat putere de mantuire in casa lui David,slujitorul Sau,precum a grait prin gura sfintilor prooroci ai Lui celor din veac…Si tu,pruncule,prooroc al Celui Preainalt te vei chema,ca vei merge inaintea fetei Domnului,sa gatesti caile Lui…

Iar cand S-a nascut Domnul nostru Iisus Hristos in Betleem,magii de la rasarit,venind,spusera,lui Irod de Imparatul Cel de curand nascut.Atunci Irod,trimitand ostasi in Betleem ca sa ucida acolo pe toti pruncii mai mici de doi ani,si-a adus aminte si de Ioan,fiul lui Zaharia,de care stia bine.Caci auzise el de toate cele ce se intamplasera in vremea nasterii lui Ioan,pentru ca a cuprins fric ape toti cei ce locuiau imprejur,si in toata partea cea de la munte a Iudeii se spuneau acele lucruri de mirare si i s-au spus chiar si lui Irod.Si toti cei ce auzeau isi ziceau in inimile lor :’’Oare ce va sa fie pruncul acesta ?’’

Aducandu-si aminte in acea vreme Irod de Ioan,a zis intru sine :’’Nu cumva acela va fi imparatul Iudeii ?’’Gandind sa-l ucida pe el,a trimis intr-adins ucigasi la casa lui Zaharia,dar n-au aflat trimisii pe Sfantul Ioan,pentru ca,incepandu-se in Betleem acea fara de Dumnezeu ucidere de prunci,glasul si tipatul s-au auzit in Hebron,cetatea Iudeii,ca nu era asa departe,si pricina tipatului aceluia s-a stiut.Si indata Sfanta Elisabeta,apucand pe pruncul Ioan,care avea atunci un an si jumatate,a fugit in munte.

Sfantul Zaharia era atunci in Ierusalim,slujind dupa obicei in templu,in randul saptamanii sale,care ii cazuse in acea vreme.Deci,ascunzandu-se Elisabeta in munte,se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca s-o apere pe ea si pe prunc.Cand a vazut de sus pe ostasi cu dinadinsul cautand-o si apropindu-se,a strigat catre muntele cel de piatra care era acolo :’’Munte al lui Dumnezeu,primeste pe maica cu pruncul !’’Si indata s-a deschis muntele si a primit-o pe ea inauntru sau si a ascuns-o de ucigasii cei ce o cautau.

Ostasii,neafland pe cea cautata,s-au intors deserti la cel ce i-a trimus pe ei.Atunci Irod a trimis la Zaharia in biserica,zicand :’’Da-mi mie pe fiul tau,Ioan’’.Iar Sfantul Zaharia a raspuns :’’Eu acum slujlujesc Domnului Dumnezeului lui Israel,iar fiul meu nu stiu unde este !’’

Irod,maniindu-se,a trimis la Zaharia a doua oara si a poruncit ca sa-l ucida chiar pe dansul,de nu-si va da fiul.Si s-au dus niste ucigasi salbatici ca fiarele,sarguindu-se sa-si savarseasca porunca,si ziceau cu manie catre preotul lui Dumnezeu :’’Unde ai ascuns pe fiul tau ?Da-ni-l noua,ca porunceste imparatul !Iar de nu ne vei da fiul,apoi tu insuti vei muri’’.A raspuns Sfantul Zaharia :’’Voi veti ucide trupul,iar Domnul va primi sufletul meu’’.Si indata ucigasii,repezindu-se dupa porunca lui Irod,l-au ucis intre templu si altar.Iar sangele lui,care s-a varsat pe marmura,s-a inchegat si s-a facut ca piatra spre marturie lui Irod si spre vesnica lui osanda.

Iar Elisabeta,fiind acoperita de Dumnezeu,petrecea in muntele ce se desfacuse,impreuna cu Ioan,unde,dupa dumnezeiasca porunca,li se facusera pestera si curgea izvor de apa.Si a crescut un finic deasupra pesterii,plin de roade.Cand era vremea de mancare,acel pom se pleca,dandu-si spre mancare rodul sau,apoi iar se ridica.

Dupa patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia,Sfanta Elisabeta,mama Inaintemergatorului,si-a dat sfarsitul in aceeasi pestera.Iar Sfantul Ioan a fost hranit de un inger pana la cresterea lui si pazit in pustie pana la ziua aratarii sale catre Israel.

SFANTUL IERARH IOSIF CEL NOU DE LA

PARTOS MITROPOLITUL TIMISOAREI

(1568-1656)

Acest ierarh sfant si purtator de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partos, s-a nascut pe la anul 1568, in orasul Raguza Dalmatiei, dintr-o familie de crestini valahi.Din botez se numea Iacob.Ramanand orfan de mic, mama sa i-a dat o crestere aleasa, iar la varsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida sa invete carte.

Cand avea 15 ani, tanarul Iacob a fost chemat de Hristos la sfanta nevointa calugareasca, in Manastirea Maicii Domnului din localitate.Dupa cinci ani se duce la Muntele Athos si intra in obstea Manastirii Pantocrator.Aici, dupa aspre osteneli duhovnicesti imbraca schima marelui si ingerescului chip sub numele de Iosif.

La Pantocrator Cuviosul Schimonah Iosif’’Valahul’’ s-a nevoit multi ani de zile, impreuna cu numerosi alti monahi greci, romani si macedoneni.Acolo a deprins mestesugul luptei duhovnicesti, postul desavarsit,privegherea de toata noaptea, ascultarea si smerenia.Apoi, facandu-se sihastru in padurile din imprejurimi si mult ostenindu-se, a ajuns la masura desavarsirii,invrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor si al rugaciunii nedormite care se lucreaza cu mintea in inima.

Pentru sfintenia virtii sale avea inca si darul facerii de minuni, vindecand multe boli,indeosebi pe cei ologi.Pentru aceasta era chemat in multe manastiri atonite si vindeca pe calugari de grele suferinte trupesti.

Vazandu-l umbrit de harul Duhului Sfant, parintii au chemat in obste pe Cuviosul Iosif Valahul si, facandu-l preot, l-au randuit duhovnic al calugarilor din Muntele Athos.Si era atat de iscusit povatuitor de suflete, incat ajunsese vestit la patriarhul de la Constantinopol.Pentru aceea a fost randuit egumen la Manastirea Sfantul Stefan din Adrianopol, pe care a condus-o cu multa intelepciune sase ani.Apoi este numit egumen in Manastirea Cutlumus din Athos, renumita ctitorie a domnitorului Tarii Romanesti, unde se nevoiau multi calugari romani si macedoneni.

Dupa ce formeaza numerosi fii duhovnicesti, se retrage in liniste in preajma Manastirii Vatopedu.Dar, raposand mitropolitul Timisoarei, romanii din Banat, calauziti de Duhul Sfant, au ales pastor in locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul,desi avea 80 de ani, fiind vestit in toate tarile balcanice si cinstit ca sfant inca din viata.

In anul 1650 Sfantul Iosif cel Nou este hirotonit arhiereu si asezat in scaunul de mitropolit al Timisoarei.Cand a ajuns la Timisoara, localnicii i-au adus inainte un olog care suferea de 20 de ani.Prin rugaciune fierbinte el l-a insanatosit indata, asa incat multimea l-a venerat ca un adevarat sfant,chia de la sosirea sa in cetate.In Timisoara bunul pastor s-a dovedit mare aparator al Ortodoxiei, mangaind si povatuind Biserica Banatului catre Hristos,timp de trei ani de zile.El era tare in credinta, intelept la cuvant,bland la inima si neadormit in rugaciune.

A facut si multe alte minuni spre lauda Lui Dumnezeu si alinarea suferintelor unor credinciosi, punand mainile pe capul lor si rugandu-se pentru ei.Chiar si pe turcii care stapaneau atunci Timisoara i-a uimit prin viata sa sfanta, iar prin dragostea lui a adus pe multi dintre ei la adevarata credinta, botezandu-i in numele Sfintei Treimi.De asemenea, a stins cu rugaciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timisoarei.Caci, iesind din biserica cu Sfintele Taine in mainile sale si rugandu-se cu lacrimi, indata a trimis Dumnezeu o ploaie puternica si s-a stins focul.

In anul 1653 Sfantul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Manastirea Partos unde a mai trait inca trei ani.In toamna anului 1656, clopotele manastirii au inceput sa bata singure, ducand in departari veste aca sfantul si-a dat sufletul in mainile Marelui Arhiereu Iisus Hristos.Dar si dupa moarte el a continuat sa faca minuni, aducand tamaduiri bolnavilor ce se roaga lui si izbavind din nevoi pe cei care ii cer ajutorul.

Biserica Ortodoxa Romana l-a canonizat la 7 octombrie,1956.La aceeasi data moastele Sfantului Iosif cel Nou, ocrotitorul Banatului, au fost aduse de la Partos si asezate in catedrala mitropolitana din Timisoara.

Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai, Dumnezeul parintilor nostri !

Incalzirea globala

A. Daca incalzirea globala continua, in 2100 vom avea o noua glaciatiune

Specialistii din cadrul Grupului Interguvernamental pentru Evolutia Climatului (GIEC) s-au intalnit la Paris, pe o perioada de patru zile, pentru a publica mult asteptatul raport asupra dovezilor stiintifice legate de incalzirea globala. Acest raport reprezinta o readaptare a celui din 2001 si este recunoscut de 192 de state membre ale O.N.U.

Cotidianul francez ’’Le Monde’’ a intrat in posesia unei copii a documentului, din care a publicat cateva pasaje.

Referindu-se la informatiile paleoclimaterice, textul anunta o sporire a temperaturii cu circa 3 grade Celsius, pana in 2001, crestere ce poate fi corelata cu modificarile masive ale vremii din perioada glaciatiunilor. Cercetarile indica faptul ca temperaturile medii polare in acea perioada au fost cu aproximativ 3-5 grade Celsius mai ridicate decat cele inregistrate in secolul XX.

’’Media nivelului marilor in perioada ultimei glaciatiuni (circa125 de mii de ani in urma) a fost probabil doar cu 4-6 m superioara decat cea din timpul secolului al-XX-lea, datorata topirii masive a ghetei polare’’, se precizeaza in raport.

Cercetarile arata ca nivelul marilor si oceanelor a crescut considerabil in ultimii 13 ani, iar in acelasi timp, suprafata de gheata si de zapada care acopera cele doua emisfere ale Terrei s-au restrans vizibil.

Un pasaj crucial din noul raport indica faptul ca ’’o schimbare drastica a climei este asteptata daca concentrarile de carbon in atmosfera vor ajunge la 550 ppm (parti pe million), ceea ce ar provoca o crestere a temperaturi cu aproximativ 3 grade Celsius’’.

In studiul publicat in anul 2001, concentrarea de carbon era estimata la doar 480 ppm, in timp ce temperatura era preconizata sa creasca doar cu 1,5 grade.

Incalzire are foarte putine sanse (mai putin de 10 la suta) de a fi sub 1,5 grade, in schimb ’’valorile substantial mai mari de 4,5 grade nu pot fi excluse’’, arata documentul, agravand deci acesta previziune.

B. Încalzirea globala-o moarte lenta, dar sigura

Încalzirea globala a fost in atentia specialistilor de peste 40 de ani, dar pana acum nu s-a luat nici o masura semnificativa. Pana nu demult, oamenii de stiinta au inbratisat ideea ca fenomenul incalzirii globale va cauza schimbari majore si probleme acute in lume, dar in modu l lor de gandire scenariul prevedea ca acestea se vor intampla intr-o perioada cuprinsa undeva intre 50 si 100 de ani si ca abia atunci se vor face resimtite efectele.

Concentratia medie a dioxidului de carbon in atmosfera terestra inaintea erei industriale se situa la nivelul de 280 ppm. Astazi, ea a ajuns la 380 ppm, ceea ce inseamna o crestere de 100 ppm, dintre care 2,6 ppm doar in anul 2005.

Gratie unor analize recente, s-a aratat ca aceasta crestere se datoreza aproape in intregime utilizarii combustibililor fosili in scopul producerii de energie(iar restul provine in mare masura din defrisarea padurilor tropicale, ceea ce duce in cele din urma la eliberarea carbonului blocat in biomasa).

Un alt fapt il constituie cresterea constanta a nevoilor de energie ale omenirii :acestea au crescut cu 15% doar in primii 5 ani scursi de la inceputul secolului XXI, cresterea estimata pana in 2030 fiind de minim 60%.

Concentratia de dioxid de carbon va creste in continuare, iar pentru o stabilizare la un nivel dublu fata de era preindustriala (550ppm) si o crestere a temperaturii medii globale cu’’doar’’ 3 grade este nevoie de o reducere la jumatate a emisiilor actuale de CO2.

C. UE adopta masuri pentru stoparea’’bombei climatice’’

Comisia Europeana a prezentat un nou set de propuneri privind companiile petroliere care vizeaza reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera rezultate din activitatile de productie, rafinare, transport si ardere a combustibililor. De asemenea, comisia a propus standarde mai stricte privind calitatea motorinei comercializata in blocul celor 27 de state europene, relateaza Reuters.

Reglementarile propuse de Executivul european vizeaza reducerea cu 10% a emisiilor de gaze poluante in intervalul 2011-2020. Astfel, obiectivul Uniunii Europene pentru anul 2020 este scaderea emisiilor de dioxid de corbon cu 500 de milioane de tone.

’’Aceasta este una dintre cele mai importante masuri dintr-un set de initiative noi care trebuie implementate de Comisia Europeana, pentru a combate intr-un ritm mai rapid schimbarile climatice globale’’, a declarat intr-un comunicat comisarul european pentru Mediu, Stavros Dimas.

Propunerile au fost prezentate la interval de cateva saptamani dupa ce Executivul a anuntat ca intentioneaza sa ia masuri pentru reducerea cu 30% a emisiilor de gaze cu efect de sera pana in anul 2020, fata de 1990.

Potrivit noilor reglementari privind calitatea combustibililor, continutul de sulf din motorina va fi limitat la zece parti pe million incepand din 2009.

De asemenea, Comisia Europeana sustine utilizarea unui amestec petrolier cu continut de pana la 10% de etanol, in incercarea de a promova consumul de biocombustibili.

D. Încalzirea globala : pact istoric intre’’greii’’planetei

Reprezentantii grupului celor opt state puternic industrializate (G8) alaturi de Brazilia, China, India, Mexic si Africa de Sud, au semnat, joi, la Washington, un acord de principiu privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera.

Documentul este o continuare a’’Protocolul de la Kyoto’’ce urmeaza sa expire in 2012, relateaza BBC News.

Dupa raportul ingrijorator al Natiunilor Unite, care a confirmat fenomenul incalzirii globale, statele puternic industrializate, alaturi de China, India si alte tari in curs de dezvoltare, au decis la Washington ca e nevoie de masuri drastice pentru reducerea emisiilor de dioxid de carbon.

Documentul, la care au aderat si Africa de Sud si Brazilia, deschide drumul pentru un acord international vizand combaterea efectului de sera.

’’Schimbarile climatice reprezinta o problema globala si este obligatia noastra, a tuturor, sa lum masuri conform capacitatilor ficaruia si a responsabilitatilor istorice’’, se afirma intr-o declaratie a Organizatiei Globale a Legiuitorilor pentru un Mediu Echilibrat.

In timpul reuniunii, Statele Unite, China si India, care au refuzat sa adere la protocolul de la Kyoto, au fost in centrul atentiei. Senatorul american republican John McCain a vorbit despre o schimbare de atitudine a Washingtonului fata de incalzirea globala si a cerut Indiei si Chinei sa ia masuri.

’’Sunt convins ca am ajuns la un acord important, iar Congresul american va actiona, cu acordul administratiei de la Washington. Intrbarea este cu cata seriozitate va face acest lucru, dar cu siguranta vom aborda problema in forta la inceputul sesiunii’’, a declarat McCain.

’’In ceea ce priveste China si India, cred ca trebuie sa explice de ce nu adera la protocolul de la Kyoto sau un alt acord international si sa faca la randul lor ceva’’, spune John McCain.

Conform BBC News, reuniunea de la Washington, desi nu a dus decat la un acord de principiu, ar putea fi baza pentru un nou protocol international privind reducerea gazelor cu efect de sera, la care sa adere si statele puternic dezvoltate dar si cele in curs de dezvoltare, care pana in prezent au folosit drept pretext pentru a nu lua masuri faptul ca trerbuie sa accelereze cresterea economica.

E. Încalzirea globala ucide anual 150.000 de persoane

Un raport al Organizatiei Mondiale a Sanatati arata ca schimbarile produse de catre oameni asupra climei Pamantului au ca rezultat moartea anuala a peste 150.000 de persoane si imbolnavirea a cel putin 5 milioane. Cercetatori de la Universitatea Wisconsin-Madison si cei ai Organizatiei Mondiale au descoperit ca fluctuatiile de temperatura influenteaza sanatatea oamenilor in mai multe moduri, printre care cel de raspandire al bolilor infectioase si declansarea de valuri de caldura si inundati, medii propice pentru aparitia bolilor. In mod ironic, s-a descoperit ca locurile care au avut cea mai mica influenta asupra incalzirii globale a planetei au acum cel mai mult de suferit de pe urma temperaturilor ridicate.’’Cei care sunt cei mai putin responsabili si carora le este cel mai dificil sa faca fata emisiilor de gaze de sera ce au dus la incalzirea globala sunt cei mai afectati’’, a declarat autorul studiului, Jonathan Patz. Unul dintre exemple este continentul Africii, care are printre cele mai scazute emisii de gaze de sera, si, paradoxal, tarile de aici sunt printre cele mai afectate de bolile influentate de schimbarile de temperatura.’’Multe dintre cele mai devastatoare boli din tarile sarace, printre care malaria, diareea si malnutritia, sunt extrem de sensibile la schimbarile climatice’’, a declarat co-autorul studiului, Diarmid Campbell-Lendrum. Pe partea opusa a baricadelor, Statele Unite, una dintre tarile cu cele mai ridicate emisii de gaze de sera, nu a ratificat inca tratatul de la Kyoto. Patz si colegii sai au evidentiat obligatia morala a Statelor Unite si a tarilor europene de a reduce factorii ce duc la incalzirea globala .

F. Incalzirea globala duce la distrugerea unor orase

Efectele încalzirii globale sunt dramatice si se produc sub ochii nostri. O asezare din Marea Britanie dispare, înghitita de apele marii. La fel s-ar putea întâmpla în 30 de ani si cu orase mari, cum ar fi Londra.

De secole, satucul din Norfolk a rezistat timpului. Acum, însa, e pe cale sa piarda lupta cu marea. Din cauza încalzirii globale, nivelul marii creste de la an la an si musca, putin câte putin, din coasta.

Procesul de eroziune s-a produs de cinci ori mai repede decât au prevazut specialistii.

Daca nivelul marii continua sa creasca, Blackpool, Great Yarmouth sau Hastings sunt doar câteva dintre comunitatile care risca sa dispara sub ape.

Pericolul planeaza si asupra unor orase mari precum Bristol sau Londra, unde inundatii fara precedent pot distruge sute de mii de locuinte.

Varstele vietii spirituale
Paul Evdokimov
ÎNTÎLNIREA

1.Ateismul
Ateismul se impune şi impune prin masiva lui răspîndire, exprimînd norma comună tuturor straturilor societăţii. O întreagă civilizaţie s-a zidit, conştient, pe refuzl lui Dumnezeu, ştiinţa neavînd nevoie de ipoteza lui Dumnezeu.
Construit pe negare, ateismul nu are nici un conţinut metafizic propriu, nici o filozofie constructivă. Ateismul se explica prin simplu fapt că Dumnezeu nu se impune nimanui şi că existenţa lui Dumnezeu nu este o evidenţă imediată pentru toată lumea. Surprinyătoare este existenţa ateismului conştient, posibilitatea unui asemenea ateism. Cum poate fi cineva ateu?
Prin acel „a” privativ, termenul ateism neagă „teismul”, îl neagă pe Dumneyeu, filoyofic vorbind nu se poate nega un lucru decît afirmînd un altul, negîndu-l pe Dumnezeu ce se afirmă în locul Lui? Ateismul pretinde că Dumnezeu este evident imposibil dar absenţa unei filozofii atee suficient de consecvente şi constructive obligă ateismul să se situeze dincolo de problema lui Dumnezeu.
Este important să înţelegem că ateismul militant este precomunist, fiind strict delimitat de proprile lui cadre. Negarea lui Dumnezeu a permis afirmarea omului, aceasta odată actualizată, nu mai rămîne nimic de negat nici de mijlocit. Starea psihologică a omului socialist suprimă ateismul speculativ de negaţie şi cercul se închide asupra omului, care este totul, asupra substanţei lui absolute, divinizate. La acest nivel –la fel ca şi Dumnezeu care nu îşi pune întrebări asupra lui însuşi – omul total nu-şi va mai pune întrebări asupra propriei sale realitaţi.
Ateismul efectiv este mai mult decît ateismul propriu-zis, situat dincolo de ateism şi de problema lui fiind accesibil doar omul viitor. Fetişismul materiei este cel care zămisleşte bine situaţia actuală a Rusiei care mai lasă un oarecare loc Bisericii acesta fiind un fapt inerent stadiului precomunist. Asistăm la o luptă disperată în care ateismul critic nu poate rezista decît proiectînd fabricarea unui mit viitor.
Comunismul ajunge să mărturisească că a neglijat omul, acesta fiind subiectul actual al romanelor sovietice, iar Whitehead afirmaŞ”Dumnezeu e ceea ce face omul din singurătatea lui...”, ateul are însă o pretenţie demagogică: „Daţi omului această lume şi nevoia de cealaltă lume va dispărea”. Pătrunzînd secretele naturii, omul nu dovedeşte nicidecum că Dumnezeu nu există, dar încetează pur şi simplu să îi mai simtă nevoia, nu este nicidecum stăpînul viitorului şi cunoaşte neliniştea în faţa necunoscutului.
Fiinţa umană nu este decît un proces biochimic, dar este de asemenea spirit şi fiu al lui Dumnezeu. Viziunea cauzală explică omul ca pe un produs al structurilor bio-psiho-sociologice, aceste elemente explicîndu-l dar şi exprimîndu-l pe om.
Filozofia existenţialistă se arată a fi mai mult nostalgică decît agresivă, pesimismul ei pare a fi bine chibzuit:”Omul este un dumnezeu neputincios” afirma Heidegger spunînd în continuare :”Omul este condamnat la libertate” deoarece omul este teribil de singur în înfricoşătoarea şi în absoluta lui libertate, fiind întru totul responsabil. Cu cît omul este mai liber, cu atît este mai singur şi mai străin în lume.
Mai există o formp destul de răspîndită a ateismului: cea a psihologismului. Este o atitudine a minţii care tinde să vadă în orice sentiment religios o funcţie a sufletului, un dat psihologic subiectiv, ea reducînd religia la o cauzalitate producătoare de scop sau la sublinierea unui instinct. După Jung problema fundamentală la toţi bolnavii este atitudinea religioasă: „Toţi se îmbolnăviseră datorită faptului că pierduseră ceea ce religiile vii au dat întotdeauna credincioşilor lor” – declarînd ca pe o certitudine faptul că orice viaţă are un sens.
„Ateismul impregnează spiritul cu forţă dar numai pînş la un anumit grad” afirma Pascal. Nici o negaţie a lui Dumnezeu nu-l poate atinge, fiindcă ea se situează înafara lui Dumnezeu; este negare unui dumnezeu fals sau a unei conceptii abstracte DESPRE Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi inventat pentru că nu se poate merge spre el decît plecînd de la el. Omul nu poate spune însă nimic despre Dumnezeu, dar îl poate invoca şi se poate arunca în proximitatea lui.
Lumea de astăzi poate fi mai aproape de credinţă decît oricînd ştiinţa nu mai opunînd nici o dificultate iar ateismul nemaigăsind nici un argument serios.Există însă un obstacol important care vine din însăşi creştinătate, acesta fiind ateismul latent al credincioşilor mediocri care profanează Numele lui Dumnezeu.
4. Suferinţa oamenilor
Fără a primii armătura dogmatică, tema iadului şi a destinului său, mereu preyentă în textele liturgice, se universalizează. Răul nu este o substanţă.
Orice credincios ortodox, apropriindu-se de Sfînta Masă, mărturiseşte: „Eu sunt, dintre păcătoşi, cel dintîi” , adică cel mai mare sau exact „ fără măsură şi fără asemănare”, „singurul păcătos. Sfîntul Ambrozie spune: „Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”.
Cum putem trece de la o cunoaştere abstractă, îndepărtată, catehetică, la întălnirea personală? Cum poate intra prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor? Învierea a inaugurat „ziua a opta”, dar în aparenţă nu s-a schimbat nimic, lumea nouă se inserează ăn cea veche, ziua a opta nu exită decît în celelalte şapte. Iudeii vor să smulgă un răspuns: „Să nu spui nouă de eşti Tu Hristosul”( Matei 26, 63), ei vrînd chiar o garanţie mai precisă: „Arată-ne nouă pe Tatăl şi ne va fi de ajuns!”(Ioan 14,8). Desigur, o asemenea dovadă ar fi mai mult decît suficientă, dar dovezile rănesc adevărul, iar refuzul Domnului este imediat şi categoric: „Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevăr grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam”(Marcu 8,12).
Dumnezeu a venit dar se pare că nu doreşte ca oamenii să îi întrăzărească dumnezeirea. În cîteva cazuri, rare, de minuni, Iisus porunceşte: „mergi şi să nu spui nimic”. Dumnezeu se ascunde în chiar arătarea sa, acesta este marele mister al Dumnezeului ascuns.
Chiar şi în clipa lui „săvîrşitu-s-a”(Ioan 19,30) exigenţa raţinii pune condiţii: „Dacă este regele lui Israel, să se coboare acum de pe cruce şi vom crede în El”(Matei 27, 42), Dumnezeu răspunde prin tacerea Sa iar prin această tăcere „El îşi mărturiseşte omului iubirea”; fiind acel respect despre care vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel, al lui Dumnezeu faţă de libertatea noastră.
Credinţa este un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este aproape tăcere, ea exercitînd o presiune infinit de delicată. Dumnezeu nu dă ordine, El te îmbie: „Ascultă Israele!” sau „dacă vrei să fi desăvîrşit...”.
Tatăl este tată fără a-şi impune paternitatea, el se oferă în Fiul şi, astfel, orice om este fiu al lui Dumnezeu. Libertatea fiilor se identifică şi coincide cu darul Tatălui care este Duhul Sfînt. Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, respins, evacuat din propria lui creaţie. Creştinul este un om sărman, dar el ştie că există Cineva şi mai sărman, acest Cerşetor al iubirii la poarta inimii: „Iată stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”(Apocalips 3,20). Fiul vine pe pămînt pentru a se aşeza la „masa celor păcătoşi”.
Din veşnicie, Dumnezeu nu se gîndeşte decît la mîntuirea omului şi omul trebuie să lase această grijă în seama lui Dumnezeu, să o uite chiar, nu să-şi caute în ea mai întîi de toate, omul trebuie să se gîndească la salvarea iubirii divine, căci Dumnezeu a iubit primul, nu ştim de ce.
Atitudinea lui Dumnezeu se luminează dacă înţelegem miezul cel mai tainic al iubirii: orice iubire este totdeauna reciprocă. Iubirea nu este posibilă decît pentru că este minune. Ioan de Sarug înalţă iubirea umană la nivelul lui Hristos: „Ce soţ” întreba el, „a murit vreodată pentru soţia lui şi ce soţie a ales vreodată drept soţ un răstignit? Domnul s-a logodit cu Biserica, i-a alcătuit o zestre din Sîngele Său, i-a făurit un inel din cuiele răstignirii Sale”.
Dumnezeu este singurul argument al existenţei sale, însemnînd că credinţa nu se inventează, ci este un dar, iar omul are de dat mărturie despre această natură împărătească, gratuită a credinţei sale, căci credinţa este dată tuturor pentru că Dumnezeu să-şi poată lucra parusia în orice suflet uman.
Omul se întreabă măcar o dată în viaţă de unde vine şi unde merge, întrebare la fel de veche ca lumea însăşi; se pare că Hristos auzise întrebarea atunc cînd spunea: „Eu de la Tatăl vin şi merg la Tatăl meu”. Omul este definit prin Erosul său: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”(Matei 6, 21) spunea Evanghelia.
3. Dimensiunile vieţii spirituale
Viaţa religioasă a multor credincioşi se reduce la a asista la slujbe şi de a-şi indeplini datoriile, fără a uita de faptele iubirii de oameni. Există oameni care au o viaţă foarte bogată, dar nu religioasă. Gînditori, artişti, teosofi trăiesc o viaţă psihică profundă şi intensă dar pot ajunge pînă la un spiritualism fără Dumnezeu.
Viaţa „religioasă” întotdeauna este o relaţie de dependenţă faţă de un Absolut transcedent şi personal pe cînd viaţa „interioară2 este autonomă şi se adînceşte în imanenţa propriei sale bogăţii psihice. Viaţa spirituală integrează aceste două dimensiuni, arătîndu-le complementare. Viaţa spirituală vine de sus, Dumnezeu o inaugurează prin darul prezenţei lui . Experienţa religioasă este manifestarea ei, experienţa sfinţilor şi a misticilor este venirea Duhului. În clipa cînd Dumnezeu îşi manifestă prezenţa, omul o trăieşte.
4. Primejdile ignoranţei şi arta ascetică
La omul modern, marea nelinişte rezidă în sentimentul unei secrete dependenţe faţă de elementele pe care le poartă în adîncul sufletului său. Omul este cu atît mai vulnerabil cu cît îşi ignoră cu totul viaţa interioară, în momentele de singurătate sau de suferinţă, nimeni nu îi rezolvă conflictele sufleteşti. Simplificările pozitiviste reduc păcatul la ignoranţă, crima la influenţa mediului social, răul la imperfecţiune şi asceza la igienă. Noţiunea de „păcat” şi-a pierdut semnificaţia ce o avea la cel de al VI-lea Sinod Ecumenic păcatul este boala spirituală. A nu mai percepe păcatul constituie o formă de nebunie spirituală.
Asceza ar fi odihnă impusă, disciplina calmului şi a tăcerii, periodice şi regulate în care omul regăseşte facultatea de a se opri pentru rugăciune şi contemplare. Începînd cu Clement Alexandrinul şi cu Oigen, viaţa spirituală a primit numele de asceză. Asceza negativă, de regulă, se aliază cu cea pozitivă, de dobîndire şi creştere a darurilor spirituale.
5. Elementele constructive ale vietii spirituale
Cuvîntul „spiritual” trimite la Duhul Sfînt, el dezvăluind proto-fenomenul orcărei fiinţe umane atente la originile ei cereşti. Elementele constitutive ale vieţii spirituale depăşesc atrict umanul, Dante vorbind despre trei parteneri ai jocului divin: Dumnezeu, omul şi Satan. Sunt puţine de spus asupra elementului divin al vieţii spirituale, e mai bine să taci şi să venerezi prin tăcere. Treimea, spune Sfantul Macarie, locuieşte în suflet potrivit capacităţii umane de a o primi.
Elementul demonic reprezintă obstacolul: „de la început ucigător de oameni..., tatăl minciunii” (Ioan 8,44), adversarul ăşi duce necontenit lupta: „Fişi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită” (Efeseni 6,11), strategia omului pentru a cîştiga lupta fiind asceza.
Elementul uman aspirînd să se ridice mai presus de orice luptă, se exprimă eseţialmente în atitudinea liturgică a slăvirii „Cînta-voi Dumnezeului meu cît voi fi”( Psalmi 103, 34).
6. Despre natura sau despre esenţa vieţii duhovniceşti
„La început” , în vremea încercării decisive pentru om, eşecul răsunător al alegerii lui l-a făcut să cadă sub propria lui fiinţă. Omul a devenit trupeşte şi simţual întunecat, dar economia mîntuirii îl ănalţă deasupra fiinţei lui pînă la nivelul noii creaturi. Viaţa spirituală către „îmbrăcarea în omul cel nou”, omul cel nou fiind „omul îmbrăcat în Hristos”.
Întîlnirea cu Dumnezeu nu s-ar putea realiza în starea firii decăzute, ea presupunînd restaurarea firii omeneşti prin taina botezului. Sfinţi Părinţi considerînd botezul re-crearea fiinţei răscumpărate. Între o fiinţă botezată şi una nebotezată se deschide un abis, distanţă între două naturi, apa botezului avînd valoarea sîngelui lui Hristos. Afundarea totală în apa însemnînd moartea trecutului vinovat, iar scoaterea victoria definitivă. Preotul suflă în faţa „mortului” suflare de viaţă, aşa cum s-a dat la crearea omului. Ritualul tunderii, parte organică a tainei botezului, are sens simbolic de ofrandă adusă întregi vieţi.
7. Diferitele vîrste ale vieţii spirituale
Existaă anumite corespondenţe între fazele fiecărei vieţi spirituale. Teama spirituală, personală pentru fiecare, rămîne identică. Viaţa spirituală descoperă un ritm al propriei creşteri, un mers progresiv. Psihologia religioasă trasează schema evoluţiei în trei timpuri: unitatea preliminară a fiinţei umane, fragilă şi instabilă, conflictul ascuţit între spiritual şi empiric, apoi integrarea finală. Chiar şi cei care îşi moştenesc credinţa din copilărie trec prin descoperirea ei conştientă, aceasta fiind primăvara religioasă, fiinşa umană simţindu-se dilatata de o bucurie copleşitoare- acest timp este de scurtă durată dar nu mai există drum de întoarcere la credinţa simplă. Experienţa căderilor şi a neputinţelor poate arunca pe marginea deznadejdii. Smerenia cea care ne poate veni în ajutor; smerenia îndeamnă pe om să îşi dea acordul final: „Totul este în tine, Doamne, eu sunt al Tău, primeşte-mă!”, după această cinzecime personală începe viaţa spirituală propriu-zisă.

OBSTACOLUL ŞI LUPTA

1.Negaţiile răului şi afirmaţiile binelui
În greacă termenii „simbol” şi „diavol”au aceeaşi rădăcină, ceea ce le măreşte forţa de a exprima realităţile contrare. Diavoluleste cel ce învrăjbeşte, cel ce separă, taie orice comuniune şi reduce fiinţa la singurătatea ultimă. Dimpotrivă, simbolul leagă, face o punte restabileşte comuniunea.
Episodul demonizatului din Gadara (Marcu 5, 9)scoate în relief natura răului. Hristos pune demonului o întrebare teribilă: „Care îţi este numele?”. Iar demonul răspunde: „Numele meu este legiune, căci suntem mulţi.”
Această acţiune de trecere de la singular la plural, de la „al meu” la „noi” , revelează acşiunea răului în lume, iadul, hadesul grecesc ca şi seolul ebraic.
Comuniunea permanentă cu Hristos şi cu trupul Lui „între trup şi cap, nu este loc pentru nici o separare” (Sfîntul Ioan Gură de Aur), pentru nici o negaţie. Tot ceea ce participă la Dumnezeu „întru care nu există decat da plenar în faţa vieţii, a fiinţei; dimportivă, în Satan nu există decît nu, şi acest refuz delimitează locul de unde Dumnezeu este exclus: negaţie, infern.”
Argumentul ateu a fost prevăzut de Sfîntul Pavel (I Corinteni 15, 17): dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa, nimic nu are sens, totul este neant. Nu există jumătăţi de măsură, nu există formule intermediare.

2.Cele trei aspecte ale răului şi cel rău
Putem discuta trei aspecte simptomatice: parazitismul, impostura şi parodia. Cel viclean, cel rău trăieşte ca parazit pe făptura creată de Dumnezeu. Impostura pofteşte la atributele divine, substituie egalitatea asemănării: „Veţi fi la fel cu Dumnezeu”, egali cu El. În sfîrşit , contra- făcător invidios, el parodiază pe Creator şi îşi construieşte propria împărăţie fără Dumnezeu, imitaţie cu sens invers.
Filozofii nu au reuşit să elucideze problema răului, mai degrabă au complicat-o şi au încurcat-o, iar pentru Părinţii Bisericii răul nu constituieniciodată o problemă. Ei nu sunt interesaţi să speculeze asupra Răului, ci să îl combată.
Dacă pentru Platon contrariul adevărului este eroarea, pentru nivelul mai adînc al Evangheliilor, contrariul său este minciuna. Isaia (Tesalonicieni 2, 3-4) afirma: „Ne-am făcut din minciună un adăpost şi din viclenie un liman.”
Acolo unde nu este Dumnezeu, nu mai există nici om. Pierderea chipului lui Dumnezeu dezumanizeaza lumea.
„Cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în vec”. Cel care caută alte surse pasionale îşi stîrneşte o sete de nestins.
Umorul ca şi rîsul posedă o funcţie eliberatoare, eliberează de greutatea funcţiilor sociale, de orice tentaţie de a ne lua în serios, de suferinţa excesivă chiar şi în viaţa spirituală. Veselia sinceră, copilărească este o trăsătută tipică a marilor sfinţi; ei se amuză ca nişte copii ai lui Dumnezeu iar Înţelepciunea divină află plăcere în acest joc.(Pildele lui Solomon 8, 31).

3. Infernul şi dimensiunea infernală a lumii
Iconografia
Icoanele Bisericii Ortodoxe aprofundează textele liturgice, constituie o lectură contemplativă a acestor texte.
Icoana Naşterii arată întunericul dens al peşterii, triunghi negru pe care Pruncul este culcat ca în măruntaiele tenebroase ale iadului. La fel ca şi celelalte icoane, cea a Naşterii sintetizează profetic toate elementele mîntuirii.
Icoana Epifaniei îl arată pe Iisus intrînd în apele Iordanului ca într-un mormînt lichid. El are forma unei peşteri cuprinzînd tot trupul Domnului.
Icoana Învierii este cea a „coborîrii la iad”. Eliberator, Hristos vesteşte după Sfîntul Petru, celor robiţi evanghelia mîntuirii.
Icoana Cincizecimii înfăţişează colegiul apostolilor aşezaţi la luminoasa cină, primind limbile de foc. Contrastul este bine subliniat. Jos, într-un arc negru, ieşind din întuneric, stă un rege bătrîn ţinînd în mîini un giulgiu. Pe acest giulgiu sunt aşezate 12 suluri. Adesea arcul este separat de restul icoanei printr-un grilaj de temniţă care sublinează starea de robie. Este Cosmosul personificat ca bătrîn, „Cel vechi de zile”, sătul de zilele de după cădere, este universul robit stăpînitorului acestei lumi. Obscuritatea care îl înconjoară figureaza „întunericul şi umbra morţii”, infernul de unde se detaşează lumea nebotezată care, în partea ei cea mai luminată, aspiră şi ea la lumina apostolică a Evangheliei.
O dată în an, în ziua Cincizecimii, Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi. Iată, aşadar, care este amploarea acestei sărbători: de la cer pînă la iad şi de la iad pînă la cer.

4. Suferinţa oamenilor
Fără a primii armătura dogmatică, tema iadului şi a destinului său, mereu prezentă în textele liturgice, se universalizează. Răul nu este o substanţă.
Orice credincios ortodox, apropriindu-se de Sfînta Masă, mărturiseşte: „Eu sunt, dintre păcătoşi, cel dintîi” , adică cel mai mare sau exact „ fără măsură şi fără asemănare”, „singurul păcătos. Sfîntul Ambrozie spune: „Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”.
„Cel care-şi vede păcatul este mai mare decît cel care înviază morţii”. „ Toţi se vor mîntuii, doar eu voi fii condamnat”; „Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur...” , „Dacă mă vei arunca printre cei din Gheena, îmi voi petrce veşnicia vorbindu-le despre iubirea mea pentru Tine...”, „Cel care vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte...”.
Astăzi, mai mult ca oricînd, lumea caută un pregnant care să-i unească pe oameni, îl caută pe „fratele-om”. Orice botezat este o fiinţă care poartă rana adîncă a destinului celorlalţi, al tuturor celorlalţi. După Origen „ iubirea lui Dumnezeu şi iubirea oamenilor sunt 2 aspecte ale aceleaşi iubiri totale. Te iubesc pentru a te salva, Te salvez pentru că te iubesc...”.

5. Mesajul Cincizecimii
„Împărăţia lui Dumnezeu este ăn mijlocul vostru”, „Acum puterile cereşti, nevăzut, săvîrşesc împreună cu noi...”. Infernul nu este altceva decît separarea omului de Dumnezeu. Recunoaşterea dimensiunilor Cincizecimii, absenţa înfricoşătoare a adevăraşilor martori contribuie la acest infern.
Un pesimism acid roade rădăcinile vieţii, îl face pe om indiferent.
„Dumnezeu este totul întru toate”.
În locul tuturor oamenilor, Hristos a strigat: „Pentru ce m+ai părăsit?”. Acest strihăt a clătinat temeliile iadului şi a făcut să tresară rărunchii Tatălui. Dar Tatăl care trimite pe Fiul ştie că pînă şi iadul este domeniul lui, că „poatra morţii” este preshimbată în „poartă a vieţii”.
Mîna întinsă spre Hristos nu va rămîne niciodată goală.

6. Părinţii pustiei
Lupta împotriva răului, a celui rău şi a iadului, efortul aparte al Părinţilor deşertului şi mai tîrziu al monahismului a jucat un rol decisiv pentru destinul creştinătăţii.
După Cincizecime, noi trăim calitativ timpurile de pe urmă.
Votul castităţii, refuzul colectiv al procreaţiei exprimă poziţia extremă faţă de istorie şi faţă de viitorul vieţii pe pămînt, de aici ruptura radicală a monahismului de societate este necesară.
„Mănăstirile sunt un cer pe pămînt”, iar călugării sunt consideraţi „îngeri pămînteşti şi oaneni cereşti”.
Sfîntul Efrem Sirul scrie „Ei merg rătăcind prin pustii cu fiare sălbatice ca şi cum ei înşişi ar fi sălbăticiuni”.
Viaţa Părinţilor pustiei trebuie citită iconografic, aşa cum ai contempla o icoană.
Monahismul se află cu duhul într+o perfectă armonizare.
Sufletul îl recunoaşte pe Dumnezeu cînd îşi mărturiseşte toată neputinţa, el renunţă la sine, nu-şi mai aparţine.

7. Monahismul interiorizat
A) Transmiterea mesajului: idealul martiriului este acela de a intra în ceata biruitoare a „prietenilor răniţi ai Mirelui”. Textele liturgice îi numesc pe monahi „îngeri pămînteşti” şi „oameni cereşti”. Sfinţenia monahală constituie tipul celui „foarte asemănător”, icoana vie a lui Dumnezeu.
B) Caracterul universal al spiritualităţii monastice
Părintele Florovski aminteşte „că prea adesea se trece cu vederea caracterul provrizoriu al monahismului”. Sfîntul Ioan Gură de Aur afirma că mănăstirile sunt necesare deoarece lumea nu este creştină, dar totuşi lumea trecută prin botez este suficient de creştină pentru a înţelege mesajul monastc şi pentru a-l asimila în felul ei. Monahismul centrat face apel astăzi la mireni, călugări, adresîndu-se cu o chemare universală.
C) Cele trei ispitiri, cele trei răspunsuri ale Domnului şi cele trei voturi monahale
În vremea Vechiului Testament cele trei tentaţii: idoli contrari ascultării, prostituţia contrară castităţii şi bogăţia contrară sărăciei.
Dacă Imperiul cuprinde ispita ascunsă a celor trei îndemnuri ale lui Satan, monahismul se construieşte în mod deschis pe cele trei răspunsuri nemuritoare alui lui Hristos.
Cele trei voturi monahale reproduc exact cele trei răspunsuri ale lui Hristos.
Sfîntul Grigorie Panama descrie astfel tipul sfinţeniei monahale: „Ei au părăsit plăcerea bunurilor materiale (prin sărăcie) , slava lumii (prin ascultare) şi patimile celor rele ale timpului (prin castitate) şi au ales viaţa evanghelică”, astfel cei desăvărşiţi „ au ajuns la vîrsta maturităţii în Hristos”.
D) Votul sărăciei în monahismul interiorizat al laicilor
Răspunsul Domnului: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu”( Matei 4, 4). Absenţa nevoii de a avea devine nevoia de a nu avea. Sărăcii cu duhul, sărăcia fizică se potolesc prin cuvîntul Tatălui. Măsura sărăciei, întotdeauna foarte personală despre calitatea darului din paharul cu apă oferit. Cel care nu posedă nimic devine asemenea, spunea Sfîntul Simeon Noul Teolog „frate sărac al tuturor”. Simeon, Ana, Iosif, Maria sunt „săracii lui Israel” şi „bogaţii în Dumnezeu”.
E) Votul castităţii
„Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”
A ispiti înseamnă a pune la încercare. Trebuie reamintită înrudirea foarte intimă a femininului cu cosmicul, castitatea- Fecioara Maria fiind Fecioară şi Mamă în acelaşi timp.
Castitatea integrează toate elementele fiinţei umane într-un tot feciorelnic, înlăuntrul duhului, de aceea Sfîntul Apostol Pavel vorbeşte despre mîntuirea oricăreă mame prin castitate (I Timotei 2, 15).
„Fecioria trupului este datoria celor puţini, fecioria inimii este datoria tuturor.”
F) Votul ascultării
„Să te încini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să slujeşti”.
Cel care a dobîndit ascultarea şi şi-a supus trupul duhului nu are nevoie să se supună oamenilor. El e supus Cuvîntului lui Dumnezeu şi legii Lui, ca un ascultător desăvîrşit”.
G) Unitatea creştină şi libertatea monastică
Unde vor avea loc deformările istorice au trădat timpul magnific al călugărului, omul absolut liber, aflat în slujba Împăratului său. Au făcut din monah o fiinţă sfărîmată, supusă unor legi dure.
Potrivit Părinţilor Bisericii „teolog este cel ce ştie să se roage”.
Împărţirea creştinătăţii nu e nicidecum pricinuită de bariere formale, ci de lipsa adevăratei libertăţi, a celei înrădăcinate în Adevărul total.
Unitatea se poate afla în monahismul universal, dacă e capabil să devină tot atît de liber precum suflarea marelui Eliberator.

8. Fiinţa umană
Biblia ignoră dualismul greu al cărnii şi al sufletului care se înfruntă, ignoră trupul ca închisoare a sufletului.
După cuvîntul Sfîntului Augustin omul este trupesc pînă şi în duhul său ori spiritual pînă şi în trupul său. Sufletul dă viaţă trupului.
Îngerii sunt „luminii secundare”, iar omul se transmută în lumină şi luminează lumea.

9. Asceza vieţii spirituale
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele bisericeşti pentru a vă ţine tari”. Sfîntul Pavel ne îndeamnă să ne încercăm singuri credinţa.
Cuvîntul asceză vine din greceşte şi înseamnă exerciţiu, efort, permonentă.
Asceza creştină protejează spiritul de orice capcană venită din partea lumii şi preconizează învingerea răului prin crearea binelui.
Tipul ascetului evanghelic este apostolul şi mărturisitorul.

10. Efortul ascetic
Marii asceţi se plasează totdeauna în planul concret al efortului posibil, cu scopul de a deschide sufletul şi de a-l face receptiv şi viu.
„Dumnezeu face totul în noi şi ceea ce ne aparţine este doar buna orientare a vointei”.
Ascetismul nu are nimic comun cu moralismul.
Virtutea asceţilor înseamnă dinamismul uman declanşat de prezenţa lui Dumnezeu.
Ceea ce vine de la Dumnezeu, Împărăţia, este un dar gratuit: „dacă Dumnezeu ar privi la merite, atunci nimeni nu ar intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.

11. Creşterea vieţii spirituale
Văzută de jos, viaţa spirituală arată ca o luptă necontenită, numită „războiul nevăzut” în care orice oprire devine regres.
Văzută de sus, apare drept dobîndirea darurilor Duhului Sfînt. Înălţarea este treptată. În Legenda de Aur a lui Iacob de Voragina se povesteşte despre viaţa unui om smerit „cu două mîini drepte”.

12. Patimile şi tehnica ispitirii
Textul biblic „al fructului oprit”- fructul stîrneşte dorinţele prin aspectul lui senzual şi estetic: „Rodul pomului este bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit”.
Asceza vieţii spirituale urmează drumul trasat de pocăinţă. Patima devenită obicei neutralizează orice existenţă.
Persoana se descompune recunoscîndu-şi neputinţa, este înghiţită tot mai adînc şi se îndreaptă către sfîrşitul implacabil: deznădejdea, cumplita acedie, dezgust sau nelinişte a inimii, nebunie sau sinucidere, în orice caz moarte spirituală.