Varstele vietii spirituale
Paul Evdokimov
ÎNTÎLNIREA

1.Ateismul
Ateismul se impune şi impune prin masiva lui răspîndire, exprimînd norma comună tuturor straturilor societăţii. O întreagă civilizaţie s-a zidit, conştient, pe refuzl lui Dumnezeu, ştiinţa neavînd nevoie de ipoteza lui Dumnezeu.
Construit pe negare, ateismul nu are nici un conţinut metafizic propriu, nici o filozofie constructivă. Ateismul se explica prin simplu fapt că Dumnezeu nu se impune nimanui şi că existenţa lui Dumnezeu nu este o evidenţă imediată pentru toată lumea. Surprinyătoare este existenţa ateismului conştient, posibilitatea unui asemenea ateism. Cum poate fi cineva ateu?
Prin acel „a” privativ, termenul ateism neagă „teismul”, îl neagă pe Dumneyeu, filoyofic vorbind nu se poate nega un lucru decît afirmînd un altul, negîndu-l pe Dumnezeu ce se afirmă în locul Lui? Ateismul pretinde că Dumnezeu este evident imposibil dar absenţa unei filozofii atee suficient de consecvente şi constructive obligă ateismul să se situeze dincolo de problema lui Dumnezeu.
Este important să înţelegem că ateismul militant este precomunist, fiind strict delimitat de proprile lui cadre. Negarea lui Dumnezeu a permis afirmarea omului, aceasta odată actualizată, nu mai rămîne nimic de negat nici de mijlocit. Starea psihologică a omului socialist suprimă ateismul speculativ de negaţie şi cercul se închide asupra omului, care este totul, asupra substanţei lui absolute, divinizate. La acest nivel –la fel ca şi Dumnezeu care nu îşi pune întrebări asupra lui însuşi – omul total nu-şi va mai pune întrebări asupra propriei sale realitaţi.
Ateismul efectiv este mai mult decît ateismul propriu-zis, situat dincolo de ateism şi de problema lui fiind accesibil doar omul viitor. Fetişismul materiei este cel care zămisleşte bine situaţia actuală a Rusiei care mai lasă un oarecare loc Bisericii acesta fiind un fapt inerent stadiului precomunist. Asistăm la o luptă disperată în care ateismul critic nu poate rezista decît proiectînd fabricarea unui mit viitor.
Comunismul ajunge să mărturisească că a neglijat omul, acesta fiind subiectul actual al romanelor sovietice, iar Whitehead afirmaŞ”Dumnezeu e ceea ce face omul din singurătatea lui...”, ateul are însă o pretenţie demagogică: „Daţi omului această lume şi nevoia de cealaltă lume va dispărea”. Pătrunzînd secretele naturii, omul nu dovedeşte nicidecum că Dumnezeu nu există, dar încetează pur şi simplu să îi mai simtă nevoia, nu este nicidecum stăpînul viitorului şi cunoaşte neliniştea în faţa necunoscutului.
Fiinţa umană nu este decît un proces biochimic, dar este de asemenea spirit şi fiu al lui Dumnezeu. Viziunea cauzală explică omul ca pe un produs al structurilor bio-psiho-sociologice, aceste elemente explicîndu-l dar şi exprimîndu-l pe om.
Filozofia existenţialistă se arată a fi mai mult nostalgică decît agresivă, pesimismul ei pare a fi bine chibzuit:”Omul este un dumnezeu neputincios” afirma Heidegger spunînd în continuare :”Omul este condamnat la libertate” deoarece omul este teribil de singur în înfricoşătoarea şi în absoluta lui libertate, fiind întru totul responsabil. Cu cît omul este mai liber, cu atît este mai singur şi mai străin în lume.
Mai există o formp destul de răspîndită a ateismului: cea a psihologismului. Este o atitudine a minţii care tinde să vadă în orice sentiment religios o funcţie a sufletului, un dat psihologic subiectiv, ea reducînd religia la o cauzalitate producătoare de scop sau la sublinierea unui instinct. După Jung problema fundamentală la toţi bolnavii este atitudinea religioasă: „Toţi se îmbolnăviseră datorită faptului că pierduseră ceea ce religiile vii au dat întotdeauna credincioşilor lor” – declarînd ca pe o certitudine faptul că orice viaţă are un sens.
„Ateismul impregnează spiritul cu forţă dar numai pînş la un anumit grad” afirma Pascal. Nici o negaţie a lui Dumnezeu nu-l poate atinge, fiindcă ea se situează înafara lui Dumnezeu; este negare unui dumnezeu fals sau a unei conceptii abstracte DESPRE Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi inventat pentru că nu se poate merge spre el decît plecînd de la el. Omul nu poate spune însă nimic despre Dumnezeu, dar îl poate invoca şi se poate arunca în proximitatea lui.
Lumea de astăzi poate fi mai aproape de credinţă decît oricînd ştiinţa nu mai opunînd nici o dificultate iar ateismul nemaigăsind nici un argument serios.Există însă un obstacol important care vine din însăşi creştinătate, acesta fiind ateismul latent al credincioşilor mediocri care profanează Numele lui Dumnezeu.
4. Suferinţa oamenilor
Fără a primii armătura dogmatică, tema iadului şi a destinului său, mereu preyentă în textele liturgice, se universalizează. Răul nu este o substanţă.
Orice credincios ortodox, apropriindu-se de Sfînta Masă, mărturiseşte: „Eu sunt, dintre păcătoşi, cel dintîi” , adică cel mai mare sau exact „ fără măsură şi fără asemănare”, „singurul păcătos. Sfîntul Ambrozie spune: „Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”.
Cum putem trece de la o cunoaştere abstractă, îndepărtată, catehetică, la întălnirea personală? Cum poate intra prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor? Învierea a inaugurat „ziua a opta”, dar în aparenţă nu s-a schimbat nimic, lumea nouă se inserează ăn cea veche, ziua a opta nu exită decît în celelalte şapte. Iudeii vor să smulgă un răspuns: „Să nu spui nouă de eşti Tu Hristosul”( Matei 26, 63), ei vrînd chiar o garanţie mai precisă: „Arată-ne nouă pe Tatăl şi ne va fi de ajuns!”(Ioan 14,8). Desigur, o asemenea dovadă ar fi mai mult decît suficientă, dar dovezile rănesc adevărul, iar refuzul Domnului este imediat şi categoric: „Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevăr grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam”(Marcu 8,12).
Dumnezeu a venit dar se pare că nu doreşte ca oamenii să îi întrăzărească dumnezeirea. În cîteva cazuri, rare, de minuni, Iisus porunceşte: „mergi şi să nu spui nimic”. Dumnezeu se ascunde în chiar arătarea sa, acesta este marele mister al Dumnezeului ascuns.
Chiar şi în clipa lui „săvîrşitu-s-a”(Ioan 19,30) exigenţa raţinii pune condiţii: „Dacă este regele lui Israel, să se coboare acum de pe cruce şi vom crede în El”(Matei 27, 42), Dumnezeu răspunde prin tacerea Sa iar prin această tăcere „El îşi mărturiseşte omului iubirea”; fiind acel respect despre care vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel, al lui Dumnezeu faţă de libertatea noastră.
Credinţa este un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este aproape tăcere, ea exercitînd o presiune infinit de delicată. Dumnezeu nu dă ordine, El te îmbie: „Ascultă Israele!” sau „dacă vrei să fi desăvîrşit...”.
Tatăl este tată fără a-şi impune paternitatea, el se oferă în Fiul şi, astfel, orice om este fiu al lui Dumnezeu. Libertatea fiilor se identifică şi coincide cu darul Tatălui care este Duhul Sfînt. Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, respins, evacuat din propria lui creaţie. Creştinul este un om sărman, dar el ştie că există Cineva şi mai sărman, acest Cerşetor al iubirii la poarta inimii: „Iată stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”(Apocalips 3,20). Fiul vine pe pămînt pentru a se aşeza la „masa celor păcătoşi”.
Din veşnicie, Dumnezeu nu se gîndeşte decît la mîntuirea omului şi omul trebuie să lase această grijă în seama lui Dumnezeu, să o uite chiar, nu să-şi caute în ea mai întîi de toate, omul trebuie să se gîndească la salvarea iubirii divine, căci Dumnezeu a iubit primul, nu ştim de ce.
Atitudinea lui Dumnezeu se luminează dacă înţelegem miezul cel mai tainic al iubirii: orice iubire este totdeauna reciprocă. Iubirea nu este posibilă decît pentru că este minune. Ioan de Sarug înalţă iubirea umană la nivelul lui Hristos: „Ce soţ” întreba el, „a murit vreodată pentru soţia lui şi ce soţie a ales vreodată drept soţ un răstignit? Domnul s-a logodit cu Biserica, i-a alcătuit o zestre din Sîngele Său, i-a făurit un inel din cuiele răstignirii Sale”.
Dumnezeu este singurul argument al existenţei sale, însemnînd că credinţa nu se inventează, ci este un dar, iar omul are de dat mărturie despre această natură împărătească, gratuită a credinţei sale, căci credinţa este dată tuturor pentru că Dumnezeu să-şi poată lucra parusia în orice suflet uman.
Omul se întreabă măcar o dată în viaţă de unde vine şi unde merge, întrebare la fel de veche ca lumea însăşi; se pare că Hristos auzise întrebarea atunc cînd spunea: „Eu de la Tatăl vin şi merg la Tatăl meu”. Omul este definit prin Erosul său: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”(Matei 6, 21) spunea Evanghelia.
3. Dimensiunile vieţii spirituale
Viaţa religioasă a multor credincioşi se reduce la a asista la slujbe şi de a-şi indeplini datoriile, fără a uita de faptele iubirii de oameni. Există oameni care au o viaţă foarte bogată, dar nu religioasă. Gînditori, artişti, teosofi trăiesc o viaţă psihică profundă şi intensă dar pot ajunge pînă la un spiritualism fără Dumnezeu.
Viaţa „religioasă” întotdeauna este o relaţie de dependenţă faţă de un Absolut transcedent şi personal pe cînd viaţa „interioară2 este autonomă şi se adînceşte în imanenţa propriei sale bogăţii psihice. Viaţa spirituală integrează aceste două dimensiuni, arătîndu-le complementare. Viaţa spirituală vine de sus, Dumnezeu o inaugurează prin darul prezenţei lui . Experienţa religioasă este manifestarea ei, experienţa sfinţilor şi a misticilor este venirea Duhului. În clipa cînd Dumnezeu îşi manifestă prezenţa, omul o trăieşte.
4. Primejdile ignoranţei şi arta ascetică
La omul modern, marea nelinişte rezidă în sentimentul unei secrete dependenţe faţă de elementele pe care le poartă în adîncul sufletului său. Omul este cu atît mai vulnerabil cu cît îşi ignoră cu totul viaţa interioară, în momentele de singurătate sau de suferinţă, nimeni nu îi rezolvă conflictele sufleteşti. Simplificările pozitiviste reduc păcatul la ignoranţă, crima la influenţa mediului social, răul la imperfecţiune şi asceza la igienă. Noţiunea de „păcat” şi-a pierdut semnificaţia ce o avea la cel de al VI-lea Sinod Ecumenic păcatul este boala spirituală. A nu mai percepe păcatul constituie o formă de nebunie spirituală.
Asceza ar fi odihnă impusă, disciplina calmului şi a tăcerii, periodice şi regulate în care omul regăseşte facultatea de a se opri pentru rugăciune şi contemplare. Începînd cu Clement Alexandrinul şi cu Oigen, viaţa spirituală a primit numele de asceză. Asceza negativă, de regulă, se aliază cu cea pozitivă, de dobîndire şi creştere a darurilor spirituale.
5. Elementele constructive ale vietii spirituale
Cuvîntul „spiritual” trimite la Duhul Sfînt, el dezvăluind proto-fenomenul orcărei fiinţe umane atente la originile ei cereşti. Elementele constitutive ale vieţii spirituale depăşesc atrict umanul, Dante vorbind despre trei parteneri ai jocului divin: Dumnezeu, omul şi Satan. Sunt puţine de spus asupra elementului divin al vieţii spirituale, e mai bine să taci şi să venerezi prin tăcere. Treimea, spune Sfantul Macarie, locuieşte în suflet potrivit capacităţii umane de a o primi.
Elementul demonic reprezintă obstacolul: „de la început ucigător de oameni..., tatăl minciunii” (Ioan 8,44), adversarul ăşi duce necontenit lupta: „Fişi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită” (Efeseni 6,11), strategia omului pentru a cîştiga lupta fiind asceza.
Elementul uman aspirînd să se ridice mai presus de orice luptă, se exprimă eseţialmente în atitudinea liturgică a slăvirii „Cînta-voi Dumnezeului meu cît voi fi”( Psalmi 103, 34).
6. Despre natura sau despre esenţa vieţii duhovniceşti
„La început” , în vremea încercării decisive pentru om, eşecul răsunător al alegerii lui l-a făcut să cadă sub propria lui fiinţă. Omul a devenit trupeşte şi simţual întunecat, dar economia mîntuirii îl ănalţă deasupra fiinţei lui pînă la nivelul noii creaturi. Viaţa spirituală către „îmbrăcarea în omul cel nou”, omul cel nou fiind „omul îmbrăcat în Hristos”.
Întîlnirea cu Dumnezeu nu s-ar putea realiza în starea firii decăzute, ea presupunînd restaurarea firii omeneşti prin taina botezului. Sfinţi Părinţi considerînd botezul re-crearea fiinţei răscumpărate. Între o fiinţă botezată şi una nebotezată se deschide un abis, distanţă între două naturi, apa botezului avînd valoarea sîngelui lui Hristos. Afundarea totală în apa însemnînd moartea trecutului vinovat, iar scoaterea victoria definitivă. Preotul suflă în faţa „mortului” suflare de viaţă, aşa cum s-a dat la crearea omului. Ritualul tunderii, parte organică a tainei botezului, are sens simbolic de ofrandă adusă întregi vieţi.
7. Diferitele vîrste ale vieţii spirituale
Existaă anumite corespondenţe între fazele fiecărei vieţi spirituale. Teama spirituală, personală pentru fiecare, rămîne identică. Viaţa spirituală descoperă un ritm al propriei creşteri, un mers progresiv. Psihologia religioasă trasează schema evoluţiei în trei timpuri: unitatea preliminară a fiinţei umane, fragilă şi instabilă, conflictul ascuţit între spiritual şi empiric, apoi integrarea finală. Chiar şi cei care îşi moştenesc credinţa din copilărie trec prin descoperirea ei conştientă, aceasta fiind primăvara religioasă, fiinşa umană simţindu-se dilatata de o bucurie copleşitoare- acest timp este de scurtă durată dar nu mai există drum de întoarcere la credinţa simplă. Experienţa căderilor şi a neputinţelor poate arunca pe marginea deznadejdii. Smerenia cea care ne poate veni în ajutor; smerenia îndeamnă pe om să îşi dea acordul final: „Totul este în tine, Doamne, eu sunt al Tău, primeşte-mă!”, după această cinzecime personală începe viaţa spirituală propriu-zisă.

OBSTACOLUL ŞI LUPTA

1.Negaţiile răului şi afirmaţiile binelui
În greacă termenii „simbol” şi „diavol”au aceeaşi rădăcină, ceea ce le măreşte forţa de a exprima realităţile contrare. Diavoluleste cel ce învrăjbeşte, cel ce separă, taie orice comuniune şi reduce fiinţa la singurătatea ultimă. Dimpotrivă, simbolul leagă, face o punte restabileşte comuniunea.
Episodul demonizatului din Gadara (Marcu 5, 9)scoate în relief natura răului. Hristos pune demonului o întrebare teribilă: „Care îţi este numele?”. Iar demonul răspunde: „Numele meu este legiune, căci suntem mulţi.”
Această acţiune de trecere de la singular la plural, de la „al meu” la „noi” , revelează acşiunea răului în lume, iadul, hadesul grecesc ca şi seolul ebraic.
Comuniunea permanentă cu Hristos şi cu trupul Lui „între trup şi cap, nu este loc pentru nici o separare” (Sfîntul Ioan Gură de Aur), pentru nici o negaţie. Tot ceea ce participă la Dumnezeu „întru care nu există decat da plenar în faţa vieţii, a fiinţei; dimportivă, în Satan nu există decît nu, şi acest refuz delimitează locul de unde Dumnezeu este exclus: negaţie, infern.”
Argumentul ateu a fost prevăzut de Sfîntul Pavel (I Corinteni 15, 17): dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa, nimic nu are sens, totul este neant. Nu există jumătăţi de măsură, nu există formule intermediare.

2.Cele trei aspecte ale răului şi cel rău
Putem discuta trei aspecte simptomatice: parazitismul, impostura şi parodia. Cel viclean, cel rău trăieşte ca parazit pe făptura creată de Dumnezeu. Impostura pofteşte la atributele divine, substituie egalitatea asemănării: „Veţi fi la fel cu Dumnezeu”, egali cu El. În sfîrşit , contra- făcător invidios, el parodiază pe Creator şi îşi construieşte propria împărăţie fără Dumnezeu, imitaţie cu sens invers.
Filozofii nu au reuşit să elucideze problema răului, mai degrabă au complicat-o şi au încurcat-o, iar pentru Părinţii Bisericii răul nu constituieniciodată o problemă. Ei nu sunt interesaţi să speculeze asupra Răului, ci să îl combată.
Dacă pentru Platon contrariul adevărului este eroarea, pentru nivelul mai adînc al Evangheliilor, contrariul său este minciuna. Isaia (Tesalonicieni 2, 3-4) afirma: „Ne-am făcut din minciună un adăpost şi din viclenie un liman.”
Acolo unde nu este Dumnezeu, nu mai există nici om. Pierderea chipului lui Dumnezeu dezumanizeaza lumea.
„Cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în vec”. Cel care caută alte surse pasionale îşi stîrneşte o sete de nestins.
Umorul ca şi rîsul posedă o funcţie eliberatoare, eliberează de greutatea funcţiilor sociale, de orice tentaţie de a ne lua în serios, de suferinţa excesivă chiar şi în viaţa spirituală. Veselia sinceră, copilărească este o trăsătută tipică a marilor sfinţi; ei se amuză ca nişte copii ai lui Dumnezeu iar Înţelepciunea divină află plăcere în acest joc.(Pildele lui Solomon 8, 31).

3. Infernul şi dimensiunea infernală a lumii
Iconografia
Icoanele Bisericii Ortodoxe aprofundează textele liturgice, constituie o lectură contemplativă a acestor texte.
Icoana Naşterii arată întunericul dens al peşterii, triunghi negru pe care Pruncul este culcat ca în măruntaiele tenebroase ale iadului. La fel ca şi celelalte icoane, cea a Naşterii sintetizează profetic toate elementele mîntuirii.
Icoana Epifaniei îl arată pe Iisus intrînd în apele Iordanului ca într-un mormînt lichid. El are forma unei peşteri cuprinzînd tot trupul Domnului.
Icoana Învierii este cea a „coborîrii la iad”. Eliberator, Hristos vesteşte după Sfîntul Petru, celor robiţi evanghelia mîntuirii.
Icoana Cincizecimii înfăţişează colegiul apostolilor aşezaţi la luminoasa cină, primind limbile de foc. Contrastul este bine subliniat. Jos, într-un arc negru, ieşind din întuneric, stă un rege bătrîn ţinînd în mîini un giulgiu. Pe acest giulgiu sunt aşezate 12 suluri. Adesea arcul este separat de restul icoanei printr-un grilaj de temniţă care sublinează starea de robie. Este Cosmosul personificat ca bătrîn, „Cel vechi de zile”, sătul de zilele de după cădere, este universul robit stăpînitorului acestei lumi. Obscuritatea care îl înconjoară figureaza „întunericul şi umbra morţii”, infernul de unde se detaşează lumea nebotezată care, în partea ei cea mai luminată, aspiră şi ea la lumina apostolică a Evangheliei.
O dată în an, în ziua Cincizecimii, Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi. Iată, aşadar, care este amploarea acestei sărbători: de la cer pînă la iad şi de la iad pînă la cer.

4. Suferinţa oamenilor
Fără a primii armătura dogmatică, tema iadului şi a destinului său, mereu prezentă în textele liturgice, se universalizează. Răul nu este o substanţă.
Orice credincios ortodox, apropriindu-se de Sfînta Masă, mărturiseşte: „Eu sunt, dintre păcătoşi, cel dintîi” , adică cel mai mare sau exact „ fără măsură şi fără asemănare”, „singurul păcătos. Sfîntul Ambrozie spune: „Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”.
„Cel care-şi vede păcatul este mai mare decît cel care înviază morţii”. „ Toţi se vor mîntuii, doar eu voi fii condamnat”; „Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur...” , „Dacă mă vei arunca printre cei din Gheena, îmi voi petrce veşnicia vorbindu-le despre iubirea mea pentru Tine...”, „Cel care vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte...”.
Astăzi, mai mult ca oricînd, lumea caută un pregnant care să-i unească pe oameni, îl caută pe „fratele-om”. Orice botezat este o fiinţă care poartă rana adîncă a destinului celorlalţi, al tuturor celorlalţi. După Origen „ iubirea lui Dumnezeu şi iubirea oamenilor sunt 2 aspecte ale aceleaşi iubiri totale. Te iubesc pentru a te salva, Te salvez pentru că te iubesc...”.

5. Mesajul Cincizecimii
„Împărăţia lui Dumnezeu este ăn mijlocul vostru”, „Acum puterile cereşti, nevăzut, săvîrşesc împreună cu noi...”. Infernul nu este altceva decît separarea omului de Dumnezeu. Recunoaşterea dimensiunilor Cincizecimii, absenţa înfricoşătoare a adevăraşilor martori contribuie la acest infern.
Un pesimism acid roade rădăcinile vieţii, îl face pe om indiferent.
„Dumnezeu este totul întru toate”.
În locul tuturor oamenilor, Hristos a strigat: „Pentru ce m+ai părăsit?”. Acest strihăt a clătinat temeliile iadului şi a făcut să tresară rărunchii Tatălui. Dar Tatăl care trimite pe Fiul ştie că pînă şi iadul este domeniul lui, că „poatra morţii” este preshimbată în „poartă a vieţii”.
Mîna întinsă spre Hristos nu va rămîne niciodată goală.

6. Părinţii pustiei
Lupta împotriva răului, a celui rău şi a iadului, efortul aparte al Părinţilor deşertului şi mai tîrziu al monahismului a jucat un rol decisiv pentru destinul creştinătăţii.
După Cincizecime, noi trăim calitativ timpurile de pe urmă.
Votul castităţii, refuzul colectiv al procreaţiei exprimă poziţia extremă faţă de istorie şi faţă de viitorul vieţii pe pămînt, de aici ruptura radicală a monahismului de societate este necesară.
„Mănăstirile sunt un cer pe pămînt”, iar călugării sunt consideraţi „îngeri pămînteşti şi oaneni cereşti”.
Sfîntul Efrem Sirul scrie „Ei merg rătăcind prin pustii cu fiare sălbatice ca şi cum ei înşişi ar fi sălbăticiuni”.
Viaţa Părinţilor pustiei trebuie citită iconografic, aşa cum ai contempla o icoană.
Monahismul se află cu duhul într+o perfectă armonizare.
Sufletul îl recunoaşte pe Dumnezeu cînd îşi mărturiseşte toată neputinţa, el renunţă la sine, nu-şi mai aparţine.

7. Monahismul interiorizat
A) Transmiterea mesajului: idealul martiriului este acela de a intra în ceata biruitoare a „prietenilor răniţi ai Mirelui”. Textele liturgice îi numesc pe monahi „îngeri pămînteşti” şi „oameni cereşti”. Sfinţenia monahală constituie tipul celui „foarte asemănător”, icoana vie a lui Dumnezeu.
B) Caracterul universal al spiritualităţii monastice
Părintele Florovski aminteşte „că prea adesea se trece cu vederea caracterul provrizoriu al monahismului”. Sfîntul Ioan Gură de Aur afirma că mănăstirile sunt necesare deoarece lumea nu este creştină, dar totuşi lumea trecută prin botez este suficient de creştină pentru a înţelege mesajul monastc şi pentru a-l asimila în felul ei. Monahismul centrat face apel astăzi la mireni, călugări, adresîndu-se cu o chemare universală.
C) Cele trei ispitiri, cele trei răspunsuri ale Domnului şi cele trei voturi monahale
În vremea Vechiului Testament cele trei tentaţii: idoli contrari ascultării, prostituţia contrară castităţii şi bogăţia contrară sărăciei.
Dacă Imperiul cuprinde ispita ascunsă a celor trei îndemnuri ale lui Satan, monahismul se construieşte în mod deschis pe cele trei răspunsuri nemuritoare alui lui Hristos.
Cele trei voturi monahale reproduc exact cele trei răspunsuri ale lui Hristos.
Sfîntul Grigorie Panama descrie astfel tipul sfinţeniei monahale: „Ei au părăsit plăcerea bunurilor materiale (prin sărăcie) , slava lumii (prin ascultare) şi patimile celor rele ale timpului (prin castitate) şi au ales viaţa evanghelică”, astfel cei desăvărşiţi „ au ajuns la vîrsta maturităţii în Hristos”.
D) Votul sărăciei în monahismul interiorizat al laicilor
Răspunsul Domnului: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu”( Matei 4, 4). Absenţa nevoii de a avea devine nevoia de a nu avea. Sărăcii cu duhul, sărăcia fizică se potolesc prin cuvîntul Tatălui. Măsura sărăciei, întotdeauna foarte personală despre calitatea darului din paharul cu apă oferit. Cel care nu posedă nimic devine asemenea, spunea Sfîntul Simeon Noul Teolog „frate sărac al tuturor”. Simeon, Ana, Iosif, Maria sunt „săracii lui Israel” şi „bogaţii în Dumnezeu”.
E) Votul castităţii
„Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”
A ispiti înseamnă a pune la încercare. Trebuie reamintită înrudirea foarte intimă a femininului cu cosmicul, castitatea- Fecioara Maria fiind Fecioară şi Mamă în acelaşi timp.
Castitatea integrează toate elementele fiinţei umane într-un tot feciorelnic, înlăuntrul duhului, de aceea Sfîntul Apostol Pavel vorbeşte despre mîntuirea oricăreă mame prin castitate (I Timotei 2, 15).
„Fecioria trupului este datoria celor puţini, fecioria inimii este datoria tuturor.”
F) Votul ascultării
„Să te încini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să slujeşti”.
Cel care a dobîndit ascultarea şi şi-a supus trupul duhului nu are nevoie să se supună oamenilor. El e supus Cuvîntului lui Dumnezeu şi legii Lui, ca un ascultător desăvîrşit”.
G) Unitatea creştină şi libertatea monastică
Unde vor avea loc deformările istorice au trădat timpul magnific al călugărului, omul absolut liber, aflat în slujba Împăratului său. Au făcut din monah o fiinţă sfărîmată, supusă unor legi dure.
Potrivit Părinţilor Bisericii „teolog este cel ce ştie să se roage”.
Împărţirea creştinătăţii nu e nicidecum pricinuită de bariere formale, ci de lipsa adevăratei libertăţi, a celei înrădăcinate în Adevărul total.
Unitatea se poate afla în monahismul universal, dacă e capabil să devină tot atît de liber precum suflarea marelui Eliberator.

8. Fiinţa umană
Biblia ignoră dualismul greu al cărnii şi al sufletului care se înfruntă, ignoră trupul ca închisoare a sufletului.
După cuvîntul Sfîntului Augustin omul este trupesc pînă şi în duhul său ori spiritual pînă şi în trupul său. Sufletul dă viaţă trupului.
Îngerii sunt „luminii secundare”, iar omul se transmută în lumină şi luminează lumea.

9. Asceza vieţii spirituale
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele bisericeşti pentru a vă ţine tari”. Sfîntul Pavel ne îndeamnă să ne încercăm singuri credinţa.
Cuvîntul asceză vine din greceşte şi înseamnă exerciţiu, efort, permonentă.
Asceza creştină protejează spiritul de orice capcană venită din partea lumii şi preconizează învingerea răului prin crearea binelui.
Tipul ascetului evanghelic este apostolul şi mărturisitorul.

10. Efortul ascetic
Marii asceţi se plasează totdeauna în planul concret al efortului posibil, cu scopul de a deschide sufletul şi de a-l face receptiv şi viu.
„Dumnezeu face totul în noi şi ceea ce ne aparţine este doar buna orientare a vointei”.
Ascetismul nu are nimic comun cu moralismul.
Virtutea asceţilor înseamnă dinamismul uman declanşat de prezenţa lui Dumnezeu.
Ceea ce vine de la Dumnezeu, Împărăţia, este un dar gratuit: „dacă Dumnezeu ar privi la merite, atunci nimeni nu ar intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.

11. Creşterea vieţii spirituale
Văzută de jos, viaţa spirituală arată ca o luptă necontenită, numită „războiul nevăzut” în care orice oprire devine regres.
Văzută de sus, apare drept dobîndirea darurilor Duhului Sfînt. Înălţarea este treptată. În Legenda de Aur a lui Iacob de Voragina se povesteşte despre viaţa unui om smerit „cu două mîini drepte”.

12. Patimile şi tehnica ispitirii
Textul biblic „al fructului oprit”- fructul stîrneşte dorinţele prin aspectul lui senzual şi estetic: „Rodul pomului este bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit”.
Asceza vieţii spirituale urmează drumul trasat de pocăinţă. Patima devenită obicei neutralizează orice existenţă.
Persoana se descompune recunoscîndu-şi neputinţa, este înghiţită tot mai adînc şi se îndreaptă către sfîrşitul implacabil: deznădejdea, cumplita acedie, dezgust sau nelinişte a inimii, nebunie sau sinucidere, în orice caz moarte spirituală.

Învăţătura despre nevoia de a începe educaţia de la vârsta cea mai fragedă

“Ai feciori?Învaţă-i pe ei şi încovoaie din pruncie grumazul lor”


Părinţii nu au autoritate asupra copiilor ajunşi la maturitate dacă nu au început să-i educe de la vârsta cea mai fragedă, deoarece învăţătura din copilărie şi deprinderile căpătate din primii ani rămân neclintite până la adânci bătrâneţi. Prea puţini părinţi se pot lăuda astăzi că şi-au educat copiii cum se cuvine. Unii părinţi, buni şi îngăduitori, ajung să aibă copii cu un character imprevizibil, complet necuvenit. Una dintre principalele cauze o reprezintă chiar părinţi.
Numeroşi părinţi sunt nepăsători faţă de educaţia religioasă şi morală, fie sunt orbiţi de iubirea iraţională faţă de aceştia, încât nu vor să vadă nimic rău în firea lor şi rămân surzi la sfaturile bune. Când însă purtările rele ale copiilor ajung insuportabile chiar şi pentru părinţi, abia atunci încep să se gândească la îndreptarea copilului şi încep să-i educe, dar este prea târziu.
Natura umană nu se dezvoltă niciodată atât de repede şi de multilateral ca la vârsta copilăriei, dar niciodată nu va avea mai multă nevoie de atenţie grijulie şi îngrijire ca în primii ani de viaţă. Mai rapid de cât trupul se dezvoltă sufletul. Copilul începe să vorbească, i se întăreşte voinţa şi începe să acţioneze.Copilul capătă noţiuni despre Dumnezeu, despre scopul vieţii proprii, învaţă să deosebească binele de rău, în copil se trezeşte conştiinţa, apare sentimental ruşinii şi al cinstei.
Educaţia are o dublă misiune: să cultive binele şi să stăpânească răul- de acea trebuie începută la vârstă fragedă.
Copilul trebuie îndreptat din fragedă pruncie spre deprinderea de a face binele, pentru ca binele cunoscut cu ajutorul conştiinţei să fie înfăptuit printr-un effort al voinţei. Justificând faptele rele ale copiilor şi tinerilor ca şi eşecul propriu în educaţia lor, părinţii iresponsabili obiectează: “nu se pot cere şi spera virtuţi încă de la vârsta copilăriei!”. De ce nu?Ore la vârsta copilăriei şi adolescenţei Domnul nostrum Iisus Hristos nu ne serveşte drept exemplu pe care să-l urmăm cu toţi?
Mântuitorul ne spune despre copii: “Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” şi “ Vai celui ce va sminti pe unul dintre aceştia mici”-Mântuitorul vorbeşte astfel pentru a arata că virtutea poate fi făptuită de la o vârstă fragedă. De aceea vai de părinţi care nu se străduiesc să sădească în inimile copiilor lor deprinderi bune şi simţiri alese de la vârsta cea mai fragedă, ei vor da socoteală pentru aceasta în faţa lui Dumnezeu.
Dacă un copil observă şi ştie că prin strigăte şi plânsete poate obţine tot ce doreşte, el va striga de fiecare dată până i se satisface dorinţa şi, de la o zi la alta, va devein tot mai mofturos şi mai încăpăţânat. Astfel, îl avem ca exemplu pe Domiţian, unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinismului, căruia pe când era mic îi plăcea să chinuiască şi să omoare muşte şi alte vietăţi, cruzimea existând în el încă din copilărie.
Sfânta Scriptură ne arată de ce copiii trebuie obişnuiţi din cea mai fragedă vârstă cu binele: “dacă un tânăr şi-a ales drumul, el nu se va abate de la acesta când va îmbătrâni”, adică dacă omul a păşit pe calea cea dreaptă de tânăr, nu se va abate de la el la bătrâneţe.
Învăţătura formarea la copii a credinţei bunei-cuvinţe

„Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă...”(Psalmi 8,2)

Prima virtute pe care părinţii trebuie să o cultive cât mai de timpuriu în inimile copiilor cred că este frica de Dumnezeu, adică evlavia, buna-cuviinţă şi credinţa. Doar dacă un copil este educat de mic în spiritul bunei-cuviinţe, capătă deprinderi religioase şi învaţă riturile bisericeşti, putem spera ca şi la vârsta maturităţii, când va fi înconjurat din toate părţile de ispite şi când pornirile rele se vor ridica mai puternic, el îşi va păstra buna-cuviinţă şi bunele deprinderi duhovniceşti cu care l-a obişnuit mama în copilărie. Învăţătura religioasă primită de un copil la vârsta fragedă se va păstra de obicei pentru toată viaţa, şi chiar dacă un asemenea copil va fi atras de patimi sau exemple rele şi va apuca pe un drum greşit, îi va fi de cele mai multe ori mai uşor să revină la calea cea dreaptă.
Copilul trebuie să înveţe de la mamă primele învăţături din domeniul religios şi învăţătura scurtelor rugăciuni de dimineaţă şi seară.Sfântul Ioan Gură de Aur le sfătuieşte pe mame: „să îi învăţaţi pe copiii voştri să îşi facă semnul sfintei cruci.Iar câtă vreme ei nu pot să şi-l facă singuri, să îi însemnaţi voi cu mâna voastră”.Copii trebuie învăţaţi să se închine şi să se roage încă de când sunt foarte mici, obişnuiţi cu rugăciunea ea ca deveni o necesitate. Rugaţi-vă dimineaţa şi seara, împreună cu copiii, înainte şi după masă ca ei să nu vină la masă ca necuvântătoarele ci să ştie că cel ce vrea să se bucure de darurile de la Dumnzeu trebuie să se roage şi să mulţumească pentru ele. Un aspect trist al vremurilor noastre este dispariţia aproape totală a rugăciunilor spuse în familie. De aceea sunt atât de multe nenorociri în familie şi atâtea eşecuri în educaţie.
Probabil că unii vor spune: „copilul nu înţelege rugăciunile”, desigur copilul nu înţelege pe deplin conţinutul rugăciunilor, dar atât cât este necesar pentru o rugăciune pioasă înţelege şi un copilaş. Chiar dacă nu poate încă să aibă o noţiune clară şi să înţeleagă ce este Dumnezeu, el Îl simte. Dacă un copil rosteşte o rugăciune, el se gândeşte la Dumnezeu şi îşi înalţă simţirea către El, această rugăciune pornind dintr-o inimă nevinovată de copil.
Pentru aşi îndeplini îndatorirea educării copiilor părinţii trebuie să fie ei însuşi cuvioşi. Dacă mama nu trăieşte în respect şi teamă de Dumnezeu şi nu îşi află liniştea şi bucuria în rugăciune, ea nu îşi va educa nici copii în acest spirit.













Învăţătură despre cum să educăm copiii ca să fie ascultători

„Tânărul care este lăsat în voia apucăturilor lui face ruşine maicii sale”(Pilde 29,15)

Despre copilul Iisus, în vârstă de doisprezece ani, Evanghelistul Luca a notat următoarele: „şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret. Şi le era supus” (Luca 2, 51).Această ascultare şi supunere au dus la mântuirea lumii: „aşa cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, tot astfel prin ascultarea Unuia cei mulţi vor deveni drepţi” (Romani 5, 19), Putem spune că cine a reuşit să-i facă pe copii ascultători, acela şi-a îndeplinit obligaţiile.
Încă din primi ani de viaţă nu trebuie să permiteţi copiilor să-şi manifeste încăpăţânarea şi mofturile dacă vreţi să vă asculte. Niciodată nu trebuie să ne supunem capriciilor manifestate de copil, cine şi-a manifestat o dată slăbiciunea va fi şi pe viitor rob al copilului, iar capriciile acestuia vor guverna asupra părinţilor. Dorind să înfrângă încăpăţânarea şi capriciile copiilor, părinţii trebuie să acţioneze de acord unul cu altul: nu se poate ca unul să distrugă ceea ce a clădit celălalt. Nimic nu îi întăreşte mai mult încăpăţânarea şi mofturile unui copil, decât faptul că un părinte ăi dă ceea ce i-a refuzat celălalt. Se ştie că bătrânii caută afecţiune, încercând să-şi apropie copiii, dar într-un mod greşit, făcându-le toate voile. De aceea nepoţii se lipesc atât de des de bunicii lor, aşteptându-se ca aceştia să le ofere tot ce le trece prin cap. Dacă un copil doreşte ceva din partea celor mai în vârstă decât el, va trebui să exprime asta prin rugăminţi, nu să dea ordine, şi orice i s-ar da, să-i fie de ajuns şi să mulţumească.
Părinţii nu trebuie niciodată să se umilească unul pe altul şi să se ocărască în faţa copiilor pentru că astfel îşi pierd stima şi respectul copiilor. Dacă vreţi să fiţi ascultaţi de copii, arătaţi-le şi demonstraţi-le iubirea voastră, dacă copilul va vedea o iubire din inimă, raţională şi îndreptată spre binele său va arăta supunere şi ascultare dar nu din frică ci din respect şi dragoste. Faceţi-le copiilor uneori mici plăceri şi bucurii. Un mic dar de sărbători, sau de ziua lor, oferit cu dragoste, menţine iubirea copiilor. Atrageţi-vă inimile lor prin comportamentul sincer şi încrezător faţă de ei, suspiciunea şi neâncrederea îi întristează şi le ucid dragostea.


Învăţătură despre formarea simţului adevărului la copii

„Năravul omului mincinos este ocara şi ruşinea lui este cu el pururea”(Înţelepciunea lui Isus Sirah 20, 27)

Nevoia de adevăr a fost semănată de la natură în sufletul omului, deşi păcatul originar a tulbirat şi a slabit acest simţ, totuşi nu l-a distrus complet. Năzuinţa catre adevăr a rămas în om, copilul şi-o manifestă prin nevoia de a şti tot şi ia tot ce îi spun adulţii drept purul adevăr. Copilul nevinovat şi nestricat de patimi nu ştie ce este minciuna şi prefăcătoria.
Copii trebuie învăţaţi să iubească adevărul din considerente religioase, cu gândul la Dumnezeu. Copilul va iubi adevărul cu tărie când va ştii că Dumnezeu vrea ca noi să spunem mereu numai adevărul, că El urăşte orice minciună, că orice minciună este un păcat. Fiţi deschişi şi sinceri cu copiii voştri şi credeţi-i pe cuvânt atâta timp cât nu observaţi la ei falsitate. Copii nu trebuie să evite minciuna, nu atât pentru că vor fi pedepsiţi, ci pentru că ştiu că Dumnezeu a interzis-o, că orice minciună este un păcat faţă de Dumnezeu. Copii trebuie învăţaţi că minciuna a fost scornită de diavol de aceea Mântuitorul spune despre el: „ el este mincinos şi tatăl minciunii”(Ioan 8, 44), prin urmare copii care mint îl imită pe satana şi se aseamănă lui.


Învăţătură despre educarea curăţiei la copii

„Fericiţi cei curaţi cu inima”(Mtei 5, 8)

Cele mai grave probleme din vremea noastră, în sfera morală sunt libertinajul, dezmăţul şi desfrânarea.
Ciudată creatură este omul zidit de Dumnezeu: sufletul său poartă chipul lui Dumnezeu iar la trup este foarte aproape de speciile evoluate ale lumii animale. Conform intenţiilor lui Dumnezeu, sufletul trebuie să domnească asupra trupului, aşa a fost şi la început când sufletul omului da ascultare şi îi era supus lui Dumnezeu, trupul cu simţurile şi dorinţele sale se supunea sufletului fără să-l împovăreze şi să-l expuna ispitelor.
Însă după căderea în păcat totul este altfel, sufletul omului s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. Aşa cum sufletul omului s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu, tot aşa şi trupul său s-a răzvrătit împotriva propriului suflet. Astfel a aparut în om pornirea de a împlini ceea ce potoleşte şi satisface senzualitatea: omul a devenit o fiinţă senzuală. Această senzualitate este cea mai mare vătămare şi distrugere pentru om. Primul dintre fructele sale este lenea, sila de muncă şi de tot ce este bun unde se cere un minimum de efort şi încordare. Al doilea rod al senzualităţii este necumpătarea la mâncare şi băutură, al trilea desfrânarea.
Înainte de toate copii trebuie obişnuiţi cu munca de orice fel, învăţaţi cuvintele Apostolului: cine nu munceşte să nu mănânce (II Tesaloteni 3, 10), învăţându-i că munca nu este o ruşine ci lenea şi trândăvia. Obişnuiţivă copii cu hrana simplă şi să nu trăiască pentru a mânca ci să mănânce pentru a trăi, fără a deveni robi ai acestor patimi.
Înainte de toate părinţii trebuie să fie ei însuşi curaţi şi neprihăniţi în inima lor, deoarece patimile se transmit ca o moştenire de la părinţi la copii.














Învăţătură despre înlăturarea patimii predominante a unui copil

„Filistenii, văzând că uriaşul lor a perit, au fugit”( I Regi 17, 51)

Fiecare copil are o patima proprie evidentă, o înclinaţie predominantă către un păcat anume, dacă această patimă va fi zdrobita, ceata celorlalte păcate se va risipi. Patima principală a copilului este tocmai rădăcina din care apar alte vicii şi păcate iar dacă se smulge această rădăcină păcătoasă, se vor ofili şi dispărea celelalte păcate.
Un bun mod de a descoperi principala patimă a copilului este o bună cunoaştere de sine, dar nu este nici aceasta o modalitate uşoară deoarece la autocunoaştere se poate ajunge tot cu ajutorul lui Dumnezeu. Un alt mod de a descoperi patima principală a copilului poate fi observarea soţului sau a soţiei, deoarece în multe cazuri copilul moşteneşte chiar patima unuia dintre părinţi săi. Alte ori părinţi fiind stăpâniţi de iubirea pentru fii lor poate nu vor putea vedea patimile copiilor, de aceea vor primi sfaturile profesorilor, preotului şi altor persoane cu referire la copil chiar dacă nu întotdeauna sunt pozitive şi mulţumitoare. Dacă veţi reuşi să stârpiţi rădăcina răului încetul cu încetul vor dispărea şi celelalte păcate ale copilului.


Învăţătura despre stăpânirea mândriei la copii

„Cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare în Împărăţia Cerurilor”(Matei 18, 4)

Modestia, sfiiciunea, smerenia sunt atât de fireşti pentru un copil slab, care are nevoie în toate privinţele de ajutorul altora , încât orgoliul şi mândria apar în sufletul său ca urmare a unei educaţii proaste şi dezvoltării greşite a respectului de sine, propriu fiecăruia de la naştere.
Mândria la copii se poate manifesta în mai multe forme. Înainte de toate, ea se manifestă în plăcerea de a avea îmbrăcăminte. Bucuria copiilor de a primi hăinuţe noi poate depăşi limita şi astfel ei ajung să se fălească şi să îi desconsidere pe cei slabi îmbrăcaţi.
Un al doilea fel de mîndrie vine din faptul că copii dau prea mare importanţă bogăţiei sau rangurilor părinţiilor şi îi privesc cu dispreţ pe copii săraci. Un al treile fel de mândrie care apare la copii vine din atenţia pe care o dau calităţiilor şi avantajelor lor. Obişnuiţi-vă copii să fie ascultători şi corecţi, aceasta fiind calea cea mai buna pentru a-i învăţa smerenia şi bunătatea.
Pentru ai face să urască orice fel de orgoliu şi deşertăciune, arătaţi-le ce păcat mare este mândria în ochii lui Dumnezeu şi că ea este rădăcina tuturor celorlalte rele.








Învăţătură pentru ai feri pe copii de lăcomie

„Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor”( I Timotei 6, 10)

Cel de-al doilea păcat de căpătenie este lăcomia. Ea constă în dăruirea omului cu tot sufletul câştigării şi agonisirii de avere, neavând milă pentru cei nevoiaşi. Sfântul Apostol Pavel pune lăcomia de averi în rândul păcatelor care îl lipsesc pe om de Împărăţia Cerurilor: „să ştiţi că nici unul însetat de avere, care este un închinător la idoli, nu îşi află locul în Împărăţia lui Hristos şi al lui Dumnezeu”(Efeseni 5, 5).
Lăcomia se poate manifesta la copii în diferite forme. La copii mici ea se manifestă prin dorinţa de a strânge şi de a avea toto şi refuzul de a da şi altora, sau fraţilor lor mai mici, astfel părintele trebuie să-i orienteze spre dărnicie.
Părinţi dacă vor să îşi ferească copii de lăcomie trebuie să îi înveţe cu vorba şi cu exemplul, că banii şi averea nu sunt bunul suprem pe pământ.



Învăţătură despre invidie la copii

„Prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască”( Înşelepciunea lui Solomon 2,24)

Omul invidios nu poate suporta binele aproapelui: el este sfâşiat de durere, îl macină tristeţea atunci când aproapele său gustă binefacerile şi fericirea, în schimb inima i se umple de bucurie şi plăcere când aproapele său este nefericit şi necajit.
Comparaţia cu ce a primit fratele său sau colegul şi nemulţumire pentru ce i se cuvine este un semn clar de invidie care trebuie corectat şi sancţionat imediat. O altă formă de manifestare a invidiei este răutatea.
Învăţaţi-vă copii să urască invidia, să o respingă, ca pe un lucru urat, neplăcut lui Dumnezeu. Invidia înseamnă prostie, căci nu aduce invidiosului nici un folos sau câştig ci doar rău otrăvindu-i viaţa cu răutatea ei. Pentru a lupta împotriva invidiei sădiţi în inima copiilor voştri virtutea opusă acestui păcat, bună voinţă faţă de toată lumea, iubire faţă de aproapele care se manifestă totdeauna după cuvântul Mântuitorului: „ Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor”(Matei 7, 12).










Învăţătură pentru faptul că părinţii nu pot justifica prin nimic vina pe care o poartă pentru neglijarea educaţiei propriilor copii

„Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu îi împiedicaţi; căci a lor este împărăţia lui Dumnezeu” ( Luca 18, 16)

În vremurile de astăzi, toată lumea se plânge că majoritatea copiilor nostri nu sunt bine educaţi, educaţia nesănătoasă este o realitate neândoielnică.
Să enumerăm câteva din defectele copiilor de astăzi de cate se plâng chiar părintii: le lipseşte modestia, sunt brutali, îndărădnici, obraznici, sălbatici, lipsiţi de atenţie, supuşi patimei plăcerii. Dacă un copil este prost educat, cea mai mare parte a vinei o poartă părinţii. Astfel, copii care vin la scoală viciaţi de acasă şi aduc cu ei la şcoală deprinderi şi obiceiuri rele; de exemplu: mincuna, înşelăciunea, făţărnicia, obrăznicia. Sufletul unui copil este precum ceara moale, în ea poate fi încrestat chipul lui Dumnezeu sau cel al diavolului, fiecare om devine ceea ce face din el educaţia. Copii se nasc cu anumite înclinaţii şi predispoziţii însă părinţi sunt cei ce nu trebuie sa lase înclinaţile negative să se dezvolte.
Auzim des: „vremurile sunt azi mult mai rele decât înainte, înainte când noi eram încă tineri, era cu totul altfel- era mai multă frică de Dumnezeu, copiii îi ascultau pe părinţi şi îi respectau mai mult”- întradevăr astăzi autoritatea nu mai este recunoscută, respectul faţă de biserică şi stat, faţă de îndrumători şi vârstnici nu mai constituie o îndatorire pt foarte mulţi oameni. În Vechiul Testament se spune că omul se cunoaşte după copii săi iar legiuitorul spartan Licurg a stabilit că pentru anumite greşeli ale fiilor şi a ficelor să fie pedepsiţi părinţii, pentru că printr-o bună educaţie părinţii puteau să preântâmpine greşelile copiilor.


Învăţătură care dezminte opinia uşuratică cum că „tinereţea îşi cere drepturile”

„Bine este omului să poarte un jug din tinereţile lui”( Plângeri 3, 27)

Pentru binele său omul trebuie să se obişnuiască încă de tânăr să-şi spună singur frâu, să-şi impună restricţii, să se supună legii lui Dumnezeu şi cerinţelor morale ale unei vieţi creştine.
„Tinereţea îşi cere drepturile” se spune astăzi, nu numai în adunările celor fără de lege şi credinţă, dar şi în famili de creştini, dar cât de multe obiceiuri păcătoase au urmat unor astfel de vorbe. Cine urmează acele vorbe, acela îşi pune cu bună ştiinţă sufletul în primejdie, în primul rând pentru că se obişnuieşte să ducă o viaţă care nu corespunde menirii omului pe pământ. Obiceiurile, mai ales cele căpătate la tinereţe devin nevoi, o a doua natură.




Învăţătură pentru cei ce cred că „nu trebuie să te deosebeşti de ceilalţi”

„Nu vă potriviţi acestui veac”( Romani 12,2)

Astăzi tot ceea ce dândeşte, decide şi înfăptuieşte majoritatea devine lege, căreia i se supune toţi şi în faţa căreia trebuie să se încline chiar şi conştiinţa. Se crede că este mai cuminte să procedezi la fel ca toţi, dar trebuie să avem în vedere că cei ce urmează aceste reguli îşi jertfesc adesea convingerile religioase.
Cel care spune „nu trebuie să te deosebeşti de ceilalţi” este omul care ar dori să-şi urmeze convingerile, glasul propriei conştinţe dar nu îndrăzneşte. Acest om trebuie să facă compromisuri faţă de propria conştiinţă, fiindcă nu este robie mai grea decât să nu îndrazneşti să spui ceea ce simţi şi să nu poţi face ce doreşti. Totuşi oameni îi dispreţuiesc pe cei fricoşi şi laşi şi îi respectă pe cei ce nu se abat de la datorie, adesea fiind gata să-i şi imite.


Învăţătură despre faptul că nu este indiferent cărei credinţe aparţii

„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit”(Matei 28, 19-20)

Ignoranţa religioasă şi lipsa de înţelegere se exprimă prin spusele persoanelor cu pretenţii de autoritate în materie, care declară că „nu contează cărei religii aparţii sau cărui rit creştin, findcă toate aceste religii şi rituri recunosc unul şi acelaşi Dumnezeu”.
Este drept că şi creştinii, şi evreii, şi mahomedanii şi budiştii cred că există un singur Dumnezeu, dar nu toţi înţeleg acelaşi lucru prin Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu în care cred creştini ar fi unul şi acelaşi, pentru mântuirea veşnică nu este suficientă credinţa într-un singur Dumnezeu.
În Simbolul credinţei împărtăşim credinţa nu doar în Dumnezeu cel unic, ci credem in Dumnezeu Tatăl, făcătorul Atotputernic la cerului şi al pământului, credem şi în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, credem şi în Sfântul Duh, credem şi în Sfânta Biserica Apostolică, credem în botezul unic spre iertarea păcatelor, credem şi asteptăm învierea morţilor şi viaţa viacului ce va să vină. Toate acestea sunt cuprinse în Simbolul credinţei şi sunt revelate tot de Dumnezeu. Pentru dobândirea fericirii veşnice trebuie să credem în tot ceea ce ne învaţă El.
Toate riturile sunt la fel în cele mai importante puncte ale învăţăturii creştine, dar cine va avea atâta îndrăzneală încât să hotărască ce anume este semnificativ şi ce este lipsit de însemnătate în cuvântul lui Dumnezeu? În credinţa revelată de Domnul Iisus Hristos nu există părţi lipsite de importanţă, căci toate sunt la fel de adevărate şi toate sunt descoperite de Dumnezeu. Nu este indiferent dacă vom crede doar în Biserica nevăzută sau şi în cea văzută, dacă vom recunoaşte numai pe Domnul Iisus Hristos drept cap al Bisericii întemeiate de El sau si Papă.Nu este acelaşi lucru să credem că în Taina Împărtăşaniei, prin pâine şi vin primim cu adevărat trupul şi sângele lui Hristos, sau că pâinea şi vinul sunt doar un simbol ce aminteşte de ele. Acelaşi lucru se poate spune despre toate celălalte puncte ale Sfintei Credinţe. Dacă pentru mântuirea veşnică ar fi fost de ajuns credinţa în Unul Dumnezeu, nu ar mai fi trebuit ca Fiul Domnului să aducă noua religie pe pământ, căci israeliţii din Vechiul Testament credeau într-un Dumnezeu unic, ca şi noi.
Există o singură religie adevărată, există o singură credinţă adevărată, căci adevărul nu poate fi decât unul singur: „Un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi-ntru toţi”( Efeseni 4, 5-6). Această singură religie adevărată este cea pe care Hristos a adus-o din ceruri pe pământ şi pe care o împărtăşeşte Biserica Ortodoxă.



Învăţătură care dezminte afirmaţia că „ religia este o chestiune personală a fiecăruia”

„Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte”(Efeseni 5,6)

„Intelectualii se află faţă în faţă cu poporul credincios. Ei au hotărât să dezveţe poporul de credinţă un mare număr de învăţători şi învăţătoare s-au răspândit printre oamenii de rând o avalanşă de cărţi şi broşuri distructive este menită să înlăture credinţa poporului”, scria un ziar de mare tiraj. Acelaşi lucru îl aflăm şi din alte surse, iar până şi cei mai simpli oameni de la sate au ascultat discursuri cum ar fi: „ religia este o problemă personală, particulară, a fiecăruia, este o problemă de conştiinţă a omului, credinţa lui nu interesează pe nimeni”. Din păcate, destui oameni naivi au căzut în această capcană, pentru că ideea că: „ religia este o problemă personală” li sa părut justă şi întemeiată; ei au considerat că cei ce propovăduiesc astfel de ideei merită să fie ascultaţi şi respectaţi, poate chiar mai mult decât preoţii. Abia mai târziu cei înşelaţi au putut observa că sub aceste cuvinte se ascunde necredinţa. Dacă duşmanii religiei ar spune deschis: „ nu credem în Dumnezeu, nu acceptam legile moralei creştine, declarăm război religiei”, nici un om cu mintea întreagă nu ar dori să-i asculte, şi nici lor nu le-ar fi tocmai moale. De aceea ei sunt prudenţi şi vicleni, susţinând că „religia este o problemă personală”. Cei săraci cu duhul cred că aceste cuvinte sun raţionale şi inofensive, dar devin pradă sigură în capcana gata pregătită.
Prin cuvintele „ religia este o problemă personală” se doreşte discreditarea ideei de religie şi acreditarea în schimb a ideei că fiecare se poate gândi la religie când şi cum doreşte: să creadă sau să nu creadă, să adere la o credinţă sau alta. Naivul ascultă şi nu vede în aceasta nimic rău, deşi de fapt i se propovăduieşte negarea lui Dumnezeu, şi i se spune că nu are nevoie de religie.
Ideea că „ religia este o problemă personală” ascunde o mare primejdie, mai ales pentru că ridică orice oprelişte în faţa viciului, deschide larg uşile păcatului şi sabă groapa tuturor virtuţiilor. Cine susţine că fiecare este liber să aibă ce atitudine crede faţă de religie, acela distruge orice religie. Dacă nu este indiferent dacă omul are sau nu religie, înseamnă că religia este fără importanţă şi inutilă. Cel ce spune că fiecare poate avea sau nu, după bunul lui plac, o religie, acela neagă existenţa lui Dumnezeu. Dacă există Dumnzeu trebuie să existe religie. Chiar un duşman declarat al creştinusmului a spun odată „ dacă lumea ar fi condusă de atei, ar fi tot cu a o da pe măna făpturilor iadului”.Imediat ce omul încetează să îl recunoască pe Dumnezeu şi să i se supună, el încetează de a mai fi om, se transformă într-un animal, în unealtă lipsită de voinţă a unor patimi josnice şi păcate neânfrânate.


Învăţătură despre faptul că în toate timpurile şi pentru toţi oameni cuvântul lui Domnului nostru Iisus Hristos este neschimbat

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El să ascultaţi”(Luca 9, 35)

Dumnezeu Însuşi înlătură orice urmă de îndoială, prin cuvinte precise şi pe înţelesul oricui, El Îl numeşte pe Întemeietorul credinţei noastre, Crare ne-a dat legile vieţii „Fiul Meu Cel iubit”. El arată către acesta, la botezul Lui, şi spune: „ Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit” şi adaugă „ de El să ascultaţi”. Evanghelia dată de El este legea noastră, şi rămâne şi pentru cei ce vor veni după noi, căci învăţătura Domnului Iisus Hristos rămâne neschimbată şi va rămâne mereu, pentru toate timpurile şi petru toţi oamenii.
Nu trebuie să trecem cu vederea realitatea tristă, comparând viaţa primilor creştini cu viaţa creştinilor de azi, putem observa cât de nesiguri, uşor influenţabili şi gata de orice încălcare a legilor Evangheliei sunt cei de azi. Dar, în loc să ne ruşinăm sau să ne îngrozim de această uluitoare diferenţă, noi găsim imediat tot felul de îndreptăţiri. În vremea noastră se spune: „ cu timpul toate se schimbă, vremurile noastre au dus la schimbarea vechilor mentalităţi, obiceiuri şi condiţii de viaţa, iar dacă ni s-ar cere să trăim la fel ca primi creştini, foarte puţini ar mai păstra nădejdea de mântuire”. Cu toate astea, învăţătura credinţei, legile vieţii, cerinţele moralei date de Hristos Apostolilor Săi şi primilor ucenici, păstrate de Sfânta Biserică rămân neschimbate şi pentru vremea noastră, şi aşa vor rămâne până la sfârşitul lumii.


Învăţătură despre faptul că fără Hristos nu există o adevărată educaţie, moralitate şi bunăstare

„Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iarâşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (Matei 16, 28)

Prin cuvintele acestea, Mântuitorul le arată încă odată ucenicilor Săi că este un trimis al lui Dumnezeu şi confirmă demnitatea Sa cu adevărat divină. Părăsind lumea Iisus Hristos a dorit să pecetluiască pe veci în inimile ucenicilor Săi credinţa că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
În ultima vreme se manifestă dinou o tendinţă tot mai puternică de negare a naturii divine a lui Iisus Hristos. Se pronunţă în acest sens oamenii de diferite credinţe şi orientări politice, care se cred înţelepţi şi savanţi şi îşi închipuie că lumea poate exista şi fără credinţa în Hristos.
Acolo unde a fost părăsită credinţa în Fiul lui Dumnezeu se constată şi o decădere a nivelului de educaţie a popoarelor, care se adânceşte de la un veac la altul. Zone cum ar fi Asia Mică şi Africa de Nord, ăn care în trecut a înflorit creştinismul, au fost cuprinse de barbarie şi ignoranţă odată cu dispariţia treptată a acestuia, căci nu există învăţătură fără de Hriostos. Probabil nici la noi nu va fi mai bine dacă vom începe să ne pierdem credinţa în Hristos, de aceea trebuie să continuăm să credem cu tarie în divinitatea lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.
Fără Hristos nu este posibilă nici morală adevărată. În om există două tendinţe portivnice: una îl îndreaptă spre bine, cealaltă spre rău. Aceasta din urmă este chiar mai puternică, căci mintea omului este înclinată de la naştere spre partea întunecată, sub influenţa păcatului lui Adam. Legile moralei creştine numesc drept cele mai înalte virtuţi smerenia, dreptatea şi milostenia. Cine îşi aşează viaţa după aceste legi, acela are o moralitate adevărată, chiar dacă nu a avut prea multe ocazii să-şi dezvolte inima şi mintea. De aceea, de multe ori oameni simpli şi fără prea multă carte au moravuri mult mai bune decât oameni binepregătiţi, cu multă învăţătură. Viaţa morală nu depinde de nivelul de cultură şi educaţie, căci bunele moravuri se învaţă numai în religia creştină. Fără Hristos este de neconceput moralitetea, atât la oameni simpli, cât şi la cei educaţi. Fără Hristos nu este posibilă nici bunăstarea. Dumnezeu binecuvântează munca oamenilor şi le dăruieşte împliniri.



Învăţătură despre necesitatea sporirii în cunoaşterea sfintei credinţe

„Creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (II Petru 3, 1)

Sfinţi Apostoli, care i-au învăţat pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri ale credinţei, nu au încetat să se îngrijească de sporirea creştinulor în cnoaşterea celor învăţate. Rugându-se la Dumnezeu astfel, Apostolul nu încetează să-i îndemne pe credincioşi: „Creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos”(II Petru 3, 1). S-ar părea că în decursul celor nouăsprăzece veacuri de creştinism oamenii ar fi trebuit să-şi însuşească suficient de bine adevărurile credinţei şi vieţii creştine ortodoxe. Am vrea să credem că secolul XX nu se va dovedi mai sărac în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Credincioşi noştri ortodocşi îşi cunosc prea puţin credinţa, cea mai mare parte a celor ce aparţin de Biserica Ortodoxă nici nu cred că ar trebui să cunoască aşa cum se cuvine învăţăturile privind credinţa lor, legile şi poruncile Biserici căreia îi aparţin. Nu vorbim despre oameni simpli dar chiar oameni cu pregătire medie şi până şi cei cu studii superioare cunosc mult mai puţinîn domeniul credinţei decât orice altă ramură a cunoaşterii. Secolul al XIX-lea a coborât cu totul pe pământ. Majoritatea oamenilor şi-au pierdut interesul faţă de tot ce se referă la suflet. Sufletul se revoltă, voinţa suferă. Viaţa nu mai merge pe calea arătată de Dumnezeu, credinţa a slăbit, nepăsarea faţă de ea a atins pretutindeni un nivel uimitor.



Învăţătură despre faptul că nu trebuie să inventăm o credinţă, ci să credem aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică Ortodoxă

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Luca 21, 33)

Dumnezeu a întemeiat pe pământ Sfânta Biserică şi a pus în ea tot ce trebuie pentru binele veşnic şi cel vremelnic al omului, făcând din ea păstrătoarea de nădejde a învăţăturii Sale neschimbate şi învăţătoarea oamenilor, care le arată cum să creadă şi ce să facă pentru mântuirea veşnică şi bunăstarea pământească. De aceea, Sfânta Biserică se păstrează din veac în veac şi din neam în neam şi se transmite şi va fi, până la sfârşitul veacurilor, adevărata credinţă creştină.




Învăţătură despre faptul că doar în Sfânta Biserică este păstrată neatinsă învăţătura revelată de Domnul şi despre obligaţia ce revine de aici credincioşilor de a se supune cu mintea, voia şi inima lor Sfintei Biserici

„Biserica este casa Dumnezeului celui viu, stalp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15)

Legea lui Dumnezeu cere credincioşilor să iubească Biserica pe care Hristos a iubito şi pentru care S-a predat pe Sine (Efeseni 5, 25). Ei trebuie să-şi arate dragostea pentru aceasta prin împlinirea poruncilor şi pravilelor statornicite în ea. Dacă cineva mă iubeşte, poate spune Sfânta Biserică, folosind cuvintele Mântuitorului îmi respectă poruncile. Numai în Sfânta Biserică Ortodoxă este păstrat şi oferit credincioşilor cuvântul adevărat şi neclintit al lui Dumnezeu, numai Biserica dă înţelesul cuvenit şi explicaţia corectă a vcelor rostite de Dumnezeu. Nimeni în afră de Biserică să nu cuteze să se considere un tălmăcitor perfect al Sfintei Scripturi, căci un lucru atât de important nu poate să depindă de părerile şi judecăţile omeneşti care pot fi greşite.
Un cunoscut învăţător din vechime al Bisericii a spus: „ nu aş fi crezut în Evanghelie dacă nu ar fi fost autoritatea Bisericii”. El a fost pe deplin întărit şi a crezut cu tărie în Evanghelia revelată de Dumnezeu, dar a fost convins în aceeaşi măsură că nu este şi nu va putea fi altă Evanghelie adevărată în afară de cea recunoscută de Biserica lui Dumnezeu. Numai Biserica nu poate spune cum să înţelegem şi cum să explicăm o pericopă sau alta din Sfânta Scriptură. Biserica este singura păstrătoare, propovăduitoare şi tălmăciuitoare a adevărului lui Dumnezeu.
Nu pot fi încălcate poruncile Biserici fără încălcarea, în acelaşi timp, şi a poruncilor lui Dumnezeu, pentru că Mântuitorul le-a spus Apostolilor: „ cine vă ascultă pe voi, pe Mine ma ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Se înţelege limpede că atitudinea faţă de legile Bisericii este văzută de Mântuitor ca o atitudine faţă de propia Lui fiinţă şi, în calitate de Cap al Bisericii, El nu va lasa nepedepsit pe cel ce încalcă poruncile date de aceasta, atât în numele ei, cât şi în numele Său.
Nimeni nu are dreptul să aleagă singur şi să considere importante sau neânsemnate poruncile Bisericii. Toate legile ei sunt date în numele Domnului Iisus Hristos, în virtutea prezenţei permanente a Duhului Sfânt în Biserică şi noi trebuie so respectăm cu strcteţe aceasta, dacă dorim să fim cu adevărat fii ai Bisericii.



Învăţătură despre faptul că este un păcat să justificăm încălcarea legilor şi a cuvântului Domnului prin aceea că majoritatea oamenilor le încalcă

„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”(Matei 4, 17)

Oamneii văd în jurul lor cum altii păcătuiesc cu multă îndrazneală şi cum se îndreapta fără teamă spre bezna păcatelor. Şi atunci se gândesc: „dacă mulţi alţii trăiesc de parcă pentru ei nu există lege, de ce nu aş putea trăi şi eu aşa?Dacă ei încalcă o lege şi încă una, apoi alta, eu de ce nu pot să le încalc?Doar nu sunt eu o excepţie?”. Niciodată nu poate fi îngăduit doar pentru că îl săvârşesc mai mulţi, pentru că a devenit obicei. Păcatul este o încălcare a unei legi. Prin urmare, dacă există o lege şi au fost date anumite porunci, ele trebuie respectate atâta timp cât există, până când leguitorul anulează legea şi schimbă poruncile. Dumnezeu a dat poruncile Sale pentru toate timpirile şi pentru toţi oamenii, fără excepţie, de aceea le-a scris pe table de piatră, şi nu pe hârtie ca semn că ele trebuie să dureze pe veci. Prin urmare, scuza că şi alţii încalcă poruncile nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu. Din potrivă, când păcatele se generealizează şi reul devine un fenomen obişnuit, Dumnezeu pedepseşte în modul cel mai sever pe toţi păcătoşii, având ca exemplu potopil dat în vremea lui Noe şi distrugerea Sodomei şi Gomorei. Cine păcătuieşte pentru că anumite păcate a devenit ceva obişnuit, acela aprobă păcatele celorlalţi, iar propriul lui păcat devine astfel mai mare.



Învăţătură care arată dece trebuie să postim

„Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră cu posturi, cu plâns şi cu tănguire” (Ioil 2, 12)

Sunt numeroase motive pentru care ţinem post, referindu-ne la unul, postim din ascultare pentru Sfânta Biserică urmând exemplul Mântuitorului Iisus Hristos.
Mântuitorul împreună cu Apostoli ne-au dat exemplul postului ei mulţumindu-se să culeagă spiceşi să mănânce grăunţele din ele, iar astăzi sectari şi chiar multi creştini se folosesc de versetul „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurcă pe om”(Matei 5, 11), pentru a spune că postul nu este important. Întradevăr, hrana nu spurcă pe om, altfel Sfînta Biserică nu ar da deylegare nici îm celelalte zile. Dar dacă la hrană se adaugă necumpătarea, neascultarea şi chiar încălcarea porunci lui Dumnezeu, atunci hrana îl spurcă pe om, dar nu prin ea însuşi, ci prin faptele legate de neascultare. Pentru a înţelege corect sensul cuvintelor de la Matei 15,11 trebuie sa ştim că Măntuitorul le-a spus pentru a demasca farisei, aceştia respectau poruncile iudeilor despre post, dar în alte privinţe erau nişte oameni răi şi imorali, astfel cei ce încalcă porunca despre post nu au nici o justificare iar ridicându-se împotriva Bisericii care a stabilit anumite yile de post se ridică împotrivirea lui Hristos.



Învăţături în zilele Săptămânii Patimilor


I. Trădarea lui Iuda
„Vai acelui om prin care Fiul Omului e vândut, bine-i era aceluia de nu s-ar fi născut”(Matei 26, 24)
Iuda este unul dintre aleşii Mântuitorului pentru ai deveni ucenic şi totodată cel căria ia dat să poarte de grijă săculeţului cu bani timp de trei ani. Iată că tot Iuda este cel care pentru un pumn de bani va fi capabil să-şi vândă Învăţătorul şi Domnul. Crima lui Iuda este gravă, luând în vedere că motivul trădării este clar banii. Dar pentru el şi aceasta s-a dovedit a fi prea puţin, el s-a apropiat de Iisus şi I-a spus: „ Bucură-Te, Învăţătorule!” şi „L-a sărutat”, căci aşa se învoise cu slugile arhiereilor „Cel pe Care Îl voi săruta, Acela este”. În sătutul lui Iuda josnicia şi ticăloşia sa au ajuns la limită, sărutul fiind din totdeauna un act de gingăşie şi respect. Iuda nu recunoştea şi nu dorea să recunoască înalta sa menire, în sufletul său nu mai era de mult un apostol, chiar dacă era considerat astfel.Trebuie să spunem adevărul, mulţi creştini se aseamănă cu acest Iuda.

II. Lepădarea lui Petru
„Cel ce va mărturisi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el întru Dumnezeu”(I Ioan 4, 15)
Petru nu a vrut să ia aminte cănd Hristos i-a prevestit lepădarea, el era sincer convins că este gata să meargă alături de Hristos la moarte. Apostolul Petru nu s-a îngrijit să se ţină cât mai departe de locul în care credinţa şi iubirea sa pentru Domnul Hristos era în mare primejdie, din potrivă, el s-a dus la curtea lui Caiafa. El nu sa mulţumit să se apropie de curte, ci a intrat acolo unde îl păşteau atâtea primejdii.Aşezându-se nepăsător în rândul slugilor, lângă foc: „ şi aprinzând ei foc în mijlocul curţii şi şezând împreună, a şezut şi Petru în mijlocul lor” (Luca 22, 55). Şi sa apropiat de el o slujnică şi i-a spus: „ şi tu ai fost cu Iisus Galileanul” „Nu ştiu ce spui” a răspuns Petru în faţa tuturor. Apoi la recunoscut o altă slujnică şi le-a spus celor de acolo: „şi acesta era cu Iisus Nazarineanul” şi Petru iar „s-a lepădat cu jurământ” că nu-l cunoaşte pe acela. Puţin mai târziu, s-au apropiat unii de acolo şi i-au spus lui Petru: „cu adevărat, şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul tău te vădeşte”. Atunci, Petru „a început a se blestema şi a jura” că nu-L cunoaşte pe Acel om (Matei 26, 69-74). Fapta lui Petru nu poate fi explicată nici prin îndoiala ivită pe neaşteptate în sufletul său asupra dumnezeirii Mântuitorului, nici prin teama pentru viaţa sa, ci, spunând că nu Îl cunoaşte pe Acela, adică pe Iisus, Petru a vrut mai degrabă să se ferească de a neplăcerea de a răspunde la întrebarile curioase si să scape de batjocura şi ocările ce le-ar fi primit dacă ar fi recunoscut că este un apropiat al lui Iisus.

III.Spălarea pe mâini a lui Pilat
„Spălaţi-vă, curăţiţi-vă!Numai faceţi rău înaintea ochilor Mei.Încetaţi odata!”(Isaia 1, 15-16)
Nu mila pentru Mântuitorul, nu simţul dreptăţii şi inima lui bună l-au făcut pe Pilat să fie binevoitor faţă de Iisus. Acţiunile lui Pilat au fost determinate în mare parte de ura faţă de farisei, iar aceasta la facut să-l apere pe Mântuitorul. Pilat ştia că Iisus i-a mustrat pe farisei şi L-ar fi eliberat bucuros pentru ca mai marii iudeilor să fie demascaţi în continuare. Pilat l-a predat pe Mântuitorul duşmanilor săi şi a încheiat totul cu un gest plin de făţărnicie, spălarea pe mâini, căutând să evite toate neplăcerile care ar fi putut urma din partea Romei. Spălându-se pe mâini Pilat a spus: „ nevinovat sunt de sângele dreptului Acestuia, voi veţi vedea”( Matei 27, 24).
Pilat ar fi trebuit să îşi spele nu mâinile, ci sufletul şi conştiinţa, în urma condamnării nelegiuite la moarte a Celui nevinovat. Dacă ar fi căutat izvoarele care să-i cureţe sufletul şi s-ar fi spălat cu apa lor, aceasta l-ar fi salvat. Căci această apă există, creştinii se spală cu ea de păcate pentru a se face placuţi Domnului, iar această apă este: apa Sfântului Botez şi lacrimile de pocăinţă.



Învîţătură despre faptul ca cele zece porunci sunt obligatorii pentru creştinii din toate timpurile”

„Cunoşti poruncile!”(Luca 18, 20)

Cele zece porunci sunt date pe Muntele Sinai de Dumnezeu poporului lui israel, care a făgăduit să le împlinească, fiind obligatorii.
Chiar dacă poruncile au fost date israeliţilor, şi creştinii sunt datori să le respecte pentru că Iisus Hristos în predica pe care a ţinut-o pe munte, a subliniat în cuvinte foarte precise că aceste porunci sunt obligatorii şi pentru creştinii. Iisus nu numai că ne cere să îndeplinim întocmai aceste porunci, dar ne porunceşte să le respectăm într-un sens mai înalt, spiritual. El spune: „aţi auzit ce s-a spus celor de demult: sa nu ucizi, iar cel ce va ucide vrednic este de judecată.Eu însă vă spun: oricine se mănie fără motiv pe fratele său vrednic va fi de judecata; şi cel ce va spune fratelui său: Netrebnicule!vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cel ce îi zice: Nebunule!, vrednic va fi de gheena focului”, mai departe El spune: „aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu te desfrânezi, Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie spre a o pofti s-a şi desfrânat cu ea în inma lui”. De aici nu se poate înţelege decât că cele zece porunci nu numai că sunt obligatorii şi pentru noi dar şi că trebuie să le respectăm şi într-un sens mai înalt decât evrei.
Decalogul nu este decât explicarea celo douâ porunci ale Domnului Iisus Hristos privitoare la iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru. Primele patru porunci ale Decalogului cuprind obligaţiile în faţa lui Dumnezeu iar celelelte şapte îndatoririle de aproapele nostru şi faţă de aproapele nostru şi faţă de noi înşine.
Fericirea noastră trebuie căutată şi o putem găsi numai acolo unde se respectă voinţa lui Dumnezeu, unde poruncile Domnului sunt sfinte şi respectate de fiecare membru al societăţii. Mergeţi în familiile în care se respectă poruncile lui Dumnezeu, în care se gândeşte şi se simte creştineşte. Câtă pace domneşte între toţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori.



Învăţătură împotriva celor ce au ideei greşite despre rugăciune


Din păcate rugăciunea a devenit pentru unii cev ade rând, mai mult decât o obişnuinţă. Dacă abia acum ne-ar îngădui Domnul să ne adresăm Lui cu rugăciune, am rămâne uimiţi de mila fară de margini lui Dumnezeu pentru noi. Dar pentru că din copilărie simţim întruna mila lui Dumnzeu asupra noastră, am devenit mai indiferenţi şi nu ne gândim că ar trebui şă preţuim cum se cuvine însemnătatea şi puterea de mântuire a acestuia, după cum nu ne gândim la îndatorirea noastră de a ne ruga neâncetat pentru binele nostru.
Auzim adesea o frază care a devenit proverbială: „ nevoia te învaţă rugăciunea”. Foarte adevărat dar şi tist, vedem aici o înţelegere prea îngustă şi unilarerală a rugăciuni. Dar dacă pe neaşteptate ne loveşte un nevaz, o nenorocire sau o boală şi nici un mijloc omenesc nu ne mai poate ajuta, atunci alergăm la Dumnezeu şi ne agăţăm de rugăciuni. Aceasta este o rătăcire periculoasă deoarece rugăciunea este o îndatorire permanentă şi neântreruptă a omului. Rugăciunea se numeşte înălţarea gândului şi a inimii către Dumnezeu, fiind prima şi cea mai mare îndatorire a vieţii noastre.

Din apa si din duh
Alexander Schmemann
Rezumat

Incepem prezentarea acestei carti printr-o introducere in Taina Botezului. De mai multe secole Biserica savarseste Taina Botezului pruncilor. Din punct de vedere liturgic aceasta taina este foaret importanta deoarece si-a pastrat forma inca de pe vremea in care se botezau adultii, de la inceputurile crestinismului. Acest lucru se evidentiaza in ritualurile de pregatire care in cartile liturgice este notat sub denumirea ,,Rugaciune pentru primirea catehumenilor’’. Slujba Botezului este introdusa I cartile liturgice ortodoxe de urmatoarea insemnare: ,,Preotul imbraca vesmintele de culoare alba; apoi toate luminile fiind aprinse i-a cadelnita si merge in baptisteriu si-l tamaiaza de jur imprejur apoi se apleaca facand semnul Crucii’’.
Cati dintre ni isi dau seama ca in zilele noastre aceasta este tot ce a mai ramas din cea mai solemna ceremonie a Bisericii primare, celebrarea pascala a botezului si celebrarea baptismala a Pastelui. Subliniem din nou acest lucru deoarece este imposibil sa mai fie readus Botezul in slujba Sfintelor Pasti. Atat caracterul pascal al botezului cat si raportul strans intre Botez si Pasti ramane cheia intelegerii Botezului si a intregii credinte crestine.Taina aceasta este astfel o trecere, o calatorie de la starea de pacatosenie a omului catre starea de dinainte de caderea in pacatul stramosesc, iar doxologia initiala reveleaza si anunta destinatia acestei calatorii: Imparatia lui Dumenzeu. Prin Sfanta Taina a Botezului nu trebuie sa intelegem un act magic care adauga puteri supranaturale facultatilor noastre naturale. Sfantul Botez este inceputul vieti vesnice care ne uneste inca de aici de pe pamant cu Imparatia lui Dumnezeu din ceruri, ne face sa participam inca din viata noastra pamanteana la Imparatia lui Dumenzeu.
De aici rezulta o intrebare fundamentala la care noi trebuie sa incercam sa raspundem : ce implica Traditia cand ea afirma in princiu ca prin Botez omul este unit, asimilat mortii si invierii lui Hristos, si pentru ce, in teologia moderna aceasta afirmatie si-a pierdut caracterul sau central? Aceasta intrebare antreneaza o alta intrebare mult mai ampla: aceea a raportului care exista in taina intre forma si esenta ei intre ceea ce savarseste ritualul liturgic si ceea ce conform Bisericii se produce se implineste prin intermediul acestei taine.
Cat priveste Biserica veche, ea stie, si ea stia chiar inaite de a putea sa exprime si sa explice cunoasterea ei sub forma unor teorii rationale si coerente. Ea stia ca in botez nou murim realmente si inviem in Hristos pentru ca aceasta era experienta intima a tainei baptismale. Noi trebuie sa revenim la aceasta cunoastere sacramentala care ilumina toata viata Bisericii vechi cu o bucurie nespusa, sa o faceam cu adevarat pascala si realmente baptismala, daca vrem ca botezul sa-si regaseasca in sanul Bisericii locul si functia pe le avea la origine.
Omul modern nu intelege faptul de la care el a devenit surd si orb, aceasta este viziunea fundamentala contrariului nemuririi caci asa cum nu s-a creat el, intreaga moarte nu inseamna esenta ei ultima. In aceasta viziune crestina moartea este mai inainte de toate o realitate spiritual ape care o poate cunoaste omul din timpul vietii si de care se poate elibera atunci cand este asezat in mormant. In acest sens moartea este faptul de a se despartii de viata, ceea ce inseamna a se desparti de Dumnezeu, singurul datator de viata, El insusi fiind viata. Omul nu are puterea sa se autoanihileze, sa revina la nimicul din care a fost el adus la existenta de Dumnezeu si in acest sens el este nemuritor, moartea este deci contrariul adevaratei vieti care este ,,lumina oamenilor’’.
Trebuie sa intelegem ca prin moartea si invierea noastra in ,, Duh si Adevar’’ pusa in practica in Taina Botezului este chiar acea parte care ne ofera viata si lumina care o cautam cu atata ardoare. Binecuvantarea pe care o primim la Taina Botezului deschide usa spre viata de veci in Hristos si este plina de iubire caci Dumnezeu este iubire.
In timpurile vechi botezul si mirungere nu se faceau in biserica ori in pridvorul ei ci intro cladire separata numita „baptisterion”. Indata dupa mirugerea bucuriei neofitii imbractati intr-un vesmant alb si purtand in mana o luminare erau condusi de episcop si ceilalti membri ai clerului in bicerica unde obstea credinciosilor astepta sosirea lor pentru a incepe savarsirea Euharistiei pascale. In comentariile de altadata aceasta procesiune era todeauna prezentatasi explicata ca o parte esentiala si integranta in a slujbei.Ea ramane valabila si astazi in ciuda tuturor transformarilor si evolutilor, in ciuda divortului liturgic intre administrarea botezului si celebrarea Sf.Pasti. Important este insa ca noi sa regasim si sa restabilim sensul botezului in totalitatea lui.
La sfarsitul ritualului Botezului imediat dupa Mirungere, preotul conduce noul botezat si pe nasii acestuia intr-o procesiune rituala in jurul cristelnitei in timp ce obstea canta. In privinta Sfintelor Pasti se stie ca incep printr-o procesiune: la miezul noptii facem inconjurul Bisericii iar in fatza usilor inchise auzim pentru prima oara ,, Hristos a inviat!’’.
Multi crestini nu stiu ca la origine cele doua procesiuni erau una singura intrarea noilor botezati in Biserica venind de la baptisteriu, ceea ce in vechea traditie marca inceputul sarbatorii invierii si aceasta insemna un inceput nu numai cronologic dar mai ales spiritual. Procesiunea post-baptismala se explica prin relatia ei cu Sfintele Pasti.
In practica actuala a bisericii incetind sa mai fie o procesiune catre biserica si catre Euharistie ea a devenit in conceptia multora un simplu apendice baptismal neadaugand nimic la semnificatia botezului.Prima noastra obligatie este deci aceea de a arata ca chiar in forma ei actuala, procesiunea post-baptismala ramane un element esential al slujbei botezului.
A doua problema legata de procesiune post-baptismala este aceea a sarbatorii aparent dubla a Invierii de catre Biserica, mai intai in ajunul Sf. Pasti su luturghia Sf. Vasile cel Mare combinata cu vecernia ritualul inlocuirii vesmintelor negre prin vesminte albe lecturile pascale care impregneaza in mod evident aceasta procesiune pascala utrenia si Liturghia Sf. Ioan Chrisostom. Aceasta dubla sarbatorire pe care o mai intalnim in randurile altor doua sarbatori baptismale, Craciunul si Boboteaza, n-a fost niciodata explicata convenabil. Toate explicatiile care s-au dat au fost aproape exclusiv istorice si chiar arheologice atunci cand si aici cheia este tot teologica; ea rezida in esperienta intiala pe care Biserica o avea despre botez ca taina pascala propizisa si despre Sfintele Pasti ca sarbatorire esetialmente baptismala.
Aceasta este semnificatia spirituala si teologica a procesiunii post-baptismale. In noua viata primita prin botez si pecetluita prin Mirungere, se descopera trecerea acestei lumii la Imparatia
lui Dumnezeucare este descoperita in esenta sa dinamica sub chipul unui sfarsit transformat necontenit in inceput ca o procesiune spre ziua fara de apus a vesniceiei lui Dumneze.
Incercand sa concluzionam acest studiu se pune urmatoarea intrebare: ce inseamna toate acestea? Cum am putea retrai si pune in practica azi, intr-un context care este in mod evident diferit de cel in care ritualurile descrise au fost elaborate si acceptate in intregime?
Necesitatea acestei intrebari vine din faptul ca din punct de vedere spiritual nimic nu este mai periculos decat sa traiesti intr-un trecut creat artificial sa cauti in niste ritualuri vechi un refugiu impotriva unui prezent penibil. Ar fi o greseala sa se vada in acest rezumat o simpla incitatie la restabilirea trecutului caci o astfel de intoarcere la trecut este cu totul irealizabila. Daca noi nu credem ca Sfantul Duh canduce astazi si in veac aceasta inseamna sa nu credem in Biserica aceasta si prin urmare ne prezentam doar ca mostenitori ai acestei culturi sau al acestui trecut arhaic imposibil de acceptat.
Pentru ca experienta noastra asupra Bisericii si a vietii crestine sa devina baptismala adica raportata la taina botezului ca izvor si inspiratie trebuie sa incepem prin a redescoperii adevaratul sens al botezului; nu al botezului ca act ramas astazi asa cum a fost intodeauna nici ca ritual care desi mutilat ramane de asemenea esetialmente acelasi ci tocmai redescoperirea sensului profund si a fortei pe care o exercita asupra noastra. Acest lucru nu se poate face decat prin educatie care a fost intodeauna inteleasa cel putin in Biserica primar ca un tot indivizibil cuprinzand invatamantul experimentat liturgic dar si spiritual.

Parohia astazi
Omul si societatea epocii noastre

Prezentarea cea mai izbutita a Bisericii si care reda fidel locul ei in lume este cea de nava. Atat in dimensiunea sa locala, cat si ecumenica, Biserica calatoreste ca o nava pe marea fara sfarsit a lumii calauzind spre predestinarea ei vesnica. In lume Biserica e chemata sa-si implineasca mi siunea, adica sa mantuiasca omul si lumea. Si acesta o rea lizeaza ramanand fidela propriei ei vieti si drumului ei, si evitand identificarea cu lumea. Lumea ramane pentru Bise rica ceea ce este marea pentru corabia care spinteca apele. E doar un cadru exterior in care nava-Biserica isi conti nua mersul de veacuri.
Este firesc astfel ca acest cadru al lumii inconjuratoare sa creeze multe probleme mersului trupului Bisericii. Chiar si ca madulare ale parohiei monahale, crestinii nu reusesc intotdeauna sa ramana neinfluentati de inrauririle lumii inconjuratoare. Asa cum Biserica patrunde in lume si o asuma ca sa o preschimbe in trup al luiHristos - Biserica, adeseori in acelasi mod si lumea exercita influente corozive asupra membrilor trupului Bisericii si restrange cresterea Si progresele lor in viata parohiei-Bisericii. in fiecare epoca cadrul social joaca astfel un rol decisiv in mersul parohiei, constituind o problema extrem de importanta a ei.
Ca fiecare epoca, si a noastra isi are propria imagine de spre lume si despre om si-si creeaza propriul ei om si pro pria ei societate constituita din toti factorii care compun identitatea epocii noastre. E necesar, prin urmare, sa ne cunoastem epoca si formele ei, ca sa putem respinge pute rea pe care o exercita si poate s-o exercite in viata parohiei in care am fost asezati cu harul lui Dumnezeu ca sa realizam mantuirea noastra. Ce trasaturi distinctive mai speciale are epoca noastra?
Este o constatare comuna - si nu numai stiintifica - ca epoca in care traim si ne luptam provine dintr-un haos. S-a nascut dintr-un razboi mondial catastrofal soldat cu 65 de milioane de morti si care a lasat in urma nenumarate victime si distrugeri materiale si spirituale. "Razboiul rece", conflicte interstatale si intercontinentale continue, dar in paralel si un progres stiintific si tehnologic impetuos, toate acestea constituie elemente esentiale care modeleaza spec taculos spatiul nostru social si transforma, prin urmare, si pe omul acestuia.
Caracteristica de baza a epocii noastre este descoperirea puterii omului legata si de demonizarea - adica de abso lutizarea - omului. Puterea lui nu mai e inteleasa ca de pinzand de puterea lui Dumnezeu si ca un efect al ei (po trivit cuvantului Apostolului: "Toate le pot in Hristos Care ma intareste"; Flp 4,13), ci omul se proclama atotputernic si autosuficient, crezand ca e nu numai stapan pe el insusi, ci si atotputernic. Trecerea de la mediul agrar la cel urban si parasirea orizontului deschis al spatiului rural, in care omul este si se simte "fata in fata" cu Dumnezeu si nemar ginirea Lui, il inchide pe om in edificii de ciment enorme si sufocante in acelasi timp sau in masinile automate infiora toare de la locul de munca (uzinele).
Astfel, in omul de azi s-a creat pseudo-sentimentul ca "poate totul" prin el in susi, fiindca pretutindeni vede propriile lui lucruri, iar nu lucrarile lui Dumnezeu. Astfel, centrul spiritual si supra natural al constiintei umane se retrage. Dumnezeu se dis tinge greu si nu mai poate determina viata noastra. Ne aflam realmente in epoca "mortii lui Dumnezeu" profetita la finele veacului trecut de Nietzsche, filozoful si profetul puterii de sine a omului. Fireste, Dumnezeu nu moare su fera - nici n-a murit. Moartea lui Dumnezeu se realizeaza in noi. Este moartea credintei in Dumnezeu, pierderea teo-centrismului, care echivaleaza cu moartea lui Dumnezeu om sau moarteaomului insusi. Pentru ca pierzand veriga Spiritualitatii si constiinta prezentei lui Dumnezeu in viata |ui, omul se inchide in temporalitate, in necesitate si in tricaciune.
Ramanand deschis si susceptibil la toate curentele si te oriile ideologice, dar si la practicile care patrund de peste fot, cadrul nostru social si de civilizatie se schimba imperios in aceasta directie. Creste necontenit aroganta, laudarosenia omului pentru realizarile "lui" (1 Co 4, 7), mai ales and spiritul este subnutrit sau mai degraba otravit de in-ioieli si confuzii, care patrund in doze mai mari in viata noastra.
Influenta speciala a tehnologiei in modelarea vietii noas tre este cunoscuta. Tehnica ameninta sa devina astazi o putere mantuitoare. Creeaza iluzia ca prin ea omul va pu tea solutiona toate problemele vietii lui si deveni stapanul lumii si al vietii, fara Dumnezeu. Dar automatizarea tehnicii contribuie si la "mecanizarea" omului insusi, fapt care se observa in automatizarea relatiilor lui, in modul mecanic al relatiilor lui (spalarea creierului - aplatizarea reflectii lor interioare). Societatea a inceput deja sa se schimbe intr-o masa "mecanizata si mecanizatoare", prin aservirea omului masinii impersonale si fara suflet. Desigur, tinta este intotdeauna prosperitatea/bunastarea, o tendinta care niveleaza orice baraj moral, orice rezistenta si retinere etica. Astfel se schimba nu numai forma exterioara, ci si struc tura interna si organizarea societatii noastre. Pentru ca se schimba structura interioara a omului insusi.
De la omul rural trecem succesiv la cel industrial, ca sa ajungem la omul postindustrial si tehnologic. Si cum frontierele state lor au cazut, s-a format si in tara noastra, ca si in toata lumea - un om omogen si unilateral, care se autoaserveste rezistenta "sistemului" - modului de viata consacrat - si al carui singur interes sunt distractiile si viata usoara. Mania castigului usor (de exemplu, abuzuri din viata pu blica, mituiri, escrocherii etc.) face ca omul "corect" sa fie considerat cel care poate sa-i insele pe ceilalti fara sa fie sesizat si sa fure ramanand neobservat.
In acest cadru se modeleaza si scopurile vietii omului care s-ar putea rezuma la urmatoarele puncte: dominatia omului asupra naturii urmarita cu ajutorul stiintei. Efor tul acesta corespunde planului lui Dumnezeu pentru om (Fc 1, 28), dar pentru ca e cultivat si dezvoltat in climatul patogen al pacatului nostru {Mt 17,17 sq), atinge granitele patologicului. Creeaza foamea de stiinta, absolutizarea sti intei, careia i se atribuie puteri pe care nu le are, pur si simplu pentru ca sa creeze pentru omul angoasat al epocii noastre un sentiment de siguranta iluzorie. intoarcerea la stiinta, justificata fireste, atunci cand mentine echilibrele necesare, conduce la fenomene parastiintifice: utilitarismul stiintific (abuzul si exploatarea stiintei in folos economic). Aici se incadreaza toti aceia - batrani si tineri - care vad stiinta si mai cu seama medicina - ca un mod de imbogatire si avansare sociala, iar nu ca o cercetare si lupta pentru usurarea omului. Pe de alta parte insa, foamea de mi turi a omului contemporan (a se vedea mitologia "stiintifi ca" de tipul lui Daniken) si fuga in masa spre vrajitori si vrajitoare si spre astrologi, arata nesiguranta omului si con tinuitatea perioadei mitologice a vietii lor cu toate succesele sale stiintifice. Intr-un asemenea cadru al vietii e valabil cuvantul Canonului Mare: "Legea lui Dumnezeu a slabit, Evanghelia nu lucreaza" (Oda 9).
In acest haos de confuzii, supraevaluarea vietii si ten dinta accentuata a desfatarii amplificate de ea il orbeste pe omul contemporan in fata realitatii tragice (pentru el) a mortii. Azi omul ramane propriu-zis gol si nepregatit in fata mortii, care devine astfel enigma cea mai tragica si infricosatoare din viata lui. Poate tocmai de aceea moartea si toate starile create de prezenta ei poate deveni punctul de contact si astazi al Bisericii cu omul, dar si inceputul slujirii noastre pastorale in afara cadrelor parohiei.
Diferitele ideologii ale epocii noastre influenteaza si mo deleaza incontinuu societatea si pe omul ei, religiile, poli ticile, societatile, politicienii care extind confuzia spirituala si ingreuneaza lucrarea Bisericii. Pentru ca in acest intune ric complicat nu ramane loc pentru lumina Evangheliei. Desigur, spatiul nostru socio-politic e compus de dialectica celor doua sisteme politico-sociale mondiale: individualis mul liberal si socialismul marxist, fie si in formele dena turate pe care le iau in final in spatiul "rasaritului nostru", care staruie sa-si pastreze particularitatile.
Dincolo de di ferentele lor (doar sunt doua fete ale aceleiasi monede si produse de aceleasi societati europene), aceste doua siste me vad societatea umana ca un segment al naturii si asi mileaza fenomenele sociale cu cele naturale. Ignora sufle tul si se intemeiaza pe materie, ucigand omul, pentru ca il asimileaza cu animalele si nu-l considera ca imparat al creatiei, ci ca o anexa trista a ei. Liberalismul divinizeaza individul, in timp ce marxismul divinizeaza statul. "in pri mul, sub pretextul libertatii individului, individul e lasat liber sa incalce drepturile intregului.Al doilea, sub pretex tul dreptatii, nimiceste individul in atotputernicia statului dictatorial. in capitalism, omul este o unealta vie, o marfa avantajoasa in mainile patronului. in comunism, omul este un animal care creeaza unelte" (N. Psaroudakis). Prin ur mare, in ciuda oricaror declaratii si lozinci ale lor, aceste sisteme nu pot inspira un spirit de omenie, iubire, jertfire de sine, de fratie dezinteresata si sincera, ca Ortodoxia.
Acest materialism duplicitar modeleaza cadrul social al vietii noastre, cadru in care e chemata sa traiasca, sa actio neze si sa creasca in Hristos si parohia noastra. Si aceste doua sisteme care sfarsesc astazi in chip necesar in coexis tenta lor istorica impun un nou mod de viata, care respin ge cautarile esentiale ale existentei umane si corespunde exclusiv naturii instinctuale si vitale a omului in isteria rapace a existentei egocentrice.