Varstele vietii spirituale
Paul Evdokimov
ÎNTÎLNIREA

1.Ateismul
Ateismul se impune şi impune prin masiva lui răspîndire, exprimînd norma comună tuturor straturilor societăţii. O întreagă civilizaţie s-a zidit, conştient, pe refuzl lui Dumnezeu, ştiinţa neavînd nevoie de ipoteza lui Dumnezeu.
Construit pe negare, ateismul nu are nici un conţinut metafizic propriu, nici o filozofie constructivă. Ateismul se explica prin simplu fapt că Dumnezeu nu se impune nimanui şi că existenţa lui Dumnezeu nu este o evidenţă imediată pentru toată lumea. Surprinyătoare este existenţa ateismului conştient, posibilitatea unui asemenea ateism. Cum poate fi cineva ateu?
Prin acel „a” privativ, termenul ateism neagă „teismul”, îl neagă pe Dumneyeu, filoyofic vorbind nu se poate nega un lucru decît afirmînd un altul, negîndu-l pe Dumnezeu ce se afirmă în locul Lui? Ateismul pretinde că Dumnezeu este evident imposibil dar absenţa unei filozofii atee suficient de consecvente şi constructive obligă ateismul să se situeze dincolo de problema lui Dumnezeu.
Este important să înţelegem că ateismul militant este precomunist, fiind strict delimitat de proprile lui cadre. Negarea lui Dumnezeu a permis afirmarea omului, aceasta odată actualizată, nu mai rămîne nimic de negat nici de mijlocit. Starea psihologică a omului socialist suprimă ateismul speculativ de negaţie şi cercul se închide asupra omului, care este totul, asupra substanţei lui absolute, divinizate. La acest nivel –la fel ca şi Dumnezeu care nu îşi pune întrebări asupra lui însuşi – omul total nu-şi va mai pune întrebări asupra propriei sale realitaţi.
Ateismul efectiv este mai mult decît ateismul propriu-zis, situat dincolo de ateism şi de problema lui fiind accesibil doar omul viitor. Fetişismul materiei este cel care zămisleşte bine situaţia actuală a Rusiei care mai lasă un oarecare loc Bisericii acesta fiind un fapt inerent stadiului precomunist. Asistăm la o luptă disperată în care ateismul critic nu poate rezista decît proiectînd fabricarea unui mit viitor.
Comunismul ajunge să mărturisească că a neglijat omul, acesta fiind subiectul actual al romanelor sovietice, iar Whitehead afirmaŞ”Dumnezeu e ceea ce face omul din singurătatea lui...”, ateul are însă o pretenţie demagogică: „Daţi omului această lume şi nevoia de cealaltă lume va dispărea”. Pătrunzînd secretele naturii, omul nu dovedeşte nicidecum că Dumnezeu nu există, dar încetează pur şi simplu să îi mai simtă nevoia, nu este nicidecum stăpînul viitorului şi cunoaşte neliniştea în faţa necunoscutului.
Fiinţa umană nu este decît un proces biochimic, dar este de asemenea spirit şi fiu al lui Dumnezeu. Viziunea cauzală explică omul ca pe un produs al structurilor bio-psiho-sociologice, aceste elemente explicîndu-l dar şi exprimîndu-l pe om.
Filozofia existenţialistă se arată a fi mai mult nostalgică decît agresivă, pesimismul ei pare a fi bine chibzuit:”Omul este un dumnezeu neputincios” afirma Heidegger spunînd în continuare :”Omul este condamnat la libertate” deoarece omul este teribil de singur în înfricoşătoarea şi în absoluta lui libertate, fiind întru totul responsabil. Cu cît omul este mai liber, cu atît este mai singur şi mai străin în lume.
Mai există o formp destul de răspîndită a ateismului: cea a psihologismului. Este o atitudine a minţii care tinde să vadă în orice sentiment religios o funcţie a sufletului, un dat psihologic subiectiv, ea reducînd religia la o cauzalitate producătoare de scop sau la sublinierea unui instinct. După Jung problema fundamentală la toţi bolnavii este atitudinea religioasă: „Toţi se îmbolnăviseră datorită faptului că pierduseră ceea ce religiile vii au dat întotdeauna credincioşilor lor” – declarînd ca pe o certitudine faptul că orice viaţă are un sens.
„Ateismul impregnează spiritul cu forţă dar numai pînş la un anumit grad” afirma Pascal. Nici o negaţie a lui Dumnezeu nu-l poate atinge, fiindcă ea se situează înafara lui Dumnezeu; este negare unui dumnezeu fals sau a unei conceptii abstracte DESPRE Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi inventat pentru că nu se poate merge spre el decît plecînd de la el. Omul nu poate spune însă nimic despre Dumnezeu, dar îl poate invoca şi se poate arunca în proximitatea lui.
Lumea de astăzi poate fi mai aproape de credinţă decît oricînd ştiinţa nu mai opunînd nici o dificultate iar ateismul nemaigăsind nici un argument serios.Există însă un obstacol important care vine din însăşi creştinătate, acesta fiind ateismul latent al credincioşilor mediocri care profanează Numele lui Dumnezeu.
4. Suferinţa oamenilor
Fără a primii armătura dogmatică, tema iadului şi a destinului său, mereu preyentă în textele liturgice, se universalizează. Răul nu este o substanţă.
Orice credincios ortodox, apropriindu-se de Sfînta Masă, mărturiseşte: „Eu sunt, dintre păcătoşi, cel dintîi” , adică cel mai mare sau exact „ fără măsură şi fără asemănare”, „singurul păcătos. Sfîntul Ambrozie spune: „Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”.
Cum putem trece de la o cunoaştere abstractă, îndepărtată, catehetică, la întălnirea personală? Cum poate intra prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor? Învierea a inaugurat „ziua a opta”, dar în aparenţă nu s-a schimbat nimic, lumea nouă se inserează ăn cea veche, ziua a opta nu exită decît în celelalte şapte. Iudeii vor să smulgă un răspuns: „Să nu spui nouă de eşti Tu Hristosul”( Matei 26, 63), ei vrînd chiar o garanţie mai precisă: „Arată-ne nouă pe Tatăl şi ne va fi de ajuns!”(Ioan 14,8). Desigur, o asemenea dovadă ar fi mai mult decît suficientă, dar dovezile rănesc adevărul, iar refuzul Domnului este imediat şi categoric: „Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevăr grăiesc vouă că nu se va da semn acestui neam”(Marcu 8,12).
Dumnezeu a venit dar se pare că nu doreşte ca oamenii să îi întrăzărească dumnezeirea. În cîteva cazuri, rare, de minuni, Iisus porunceşte: „mergi şi să nu spui nimic”. Dumnezeu se ascunde în chiar arătarea sa, acesta este marele mister al Dumnezeului ascuns.
Chiar şi în clipa lui „săvîrşitu-s-a”(Ioan 19,30) exigenţa raţinii pune condiţii: „Dacă este regele lui Israel, să se coboare acum de pe cruce şi vom crede în El”(Matei 27, 42), Dumnezeu răspunde prin tacerea Sa iar prin această tăcere „El îşi mărturiseşte omului iubirea”; fiind acel respect despre care vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel, al lui Dumnezeu faţă de libertatea noastră.
Credinţa este un dialog. Dar vocea lui Dumnezeu este aproape tăcere, ea exercitînd o presiune infinit de delicată. Dumnezeu nu dă ordine, El te îmbie: „Ascultă Israele!” sau „dacă vrei să fi desăvîrşit...”.
Tatăl este tată fără a-şi impune paternitatea, el se oferă în Fiul şi, astfel, orice om este fiu al lui Dumnezeu. Libertatea fiilor se identifică şi coincide cu darul Tatălui care este Duhul Sfînt. Dumnezeu acceptă să fie refuzat, nerecunoscut, respins, evacuat din propria lui creaţie. Creştinul este un om sărman, dar el ştie că există Cineva şi mai sărman, acest Cerşetor al iubirii la poarta inimii: „Iată stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”(Apocalips 3,20). Fiul vine pe pămînt pentru a se aşeza la „masa celor păcătoşi”.
Din veşnicie, Dumnezeu nu se gîndeşte decît la mîntuirea omului şi omul trebuie să lase această grijă în seama lui Dumnezeu, să o uite chiar, nu să-şi caute în ea mai întîi de toate, omul trebuie să se gîndească la salvarea iubirii divine, căci Dumnezeu a iubit primul, nu ştim de ce.
Atitudinea lui Dumnezeu se luminează dacă înţelegem miezul cel mai tainic al iubirii: orice iubire este totdeauna reciprocă. Iubirea nu este posibilă decît pentru că este minune. Ioan de Sarug înalţă iubirea umană la nivelul lui Hristos: „Ce soţ” întreba el, „a murit vreodată pentru soţia lui şi ce soţie a ales vreodată drept soţ un răstignit? Domnul s-a logodit cu Biserica, i-a alcătuit o zestre din Sîngele Său, i-a făurit un inel din cuiele răstignirii Sale”.
Dumnezeu este singurul argument al existenţei sale, însemnînd că credinţa nu se inventează, ci este un dar, iar omul are de dat mărturie despre această natură împărătească, gratuită a credinţei sale, căci credinţa este dată tuturor pentru că Dumnezeu să-şi poată lucra parusia în orice suflet uman.
Omul se întreabă măcar o dată în viaţă de unde vine şi unde merge, întrebare la fel de veche ca lumea însăşi; se pare că Hristos auzise întrebarea atunc cînd spunea: „Eu de la Tatăl vin şi merg la Tatăl meu”. Omul este definit prin Erosul său: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”(Matei 6, 21) spunea Evanghelia.
3. Dimensiunile vieţii spirituale
Viaţa religioasă a multor credincioşi se reduce la a asista la slujbe şi de a-şi indeplini datoriile, fără a uita de faptele iubirii de oameni. Există oameni care au o viaţă foarte bogată, dar nu religioasă. Gînditori, artişti, teosofi trăiesc o viaţă psihică profundă şi intensă dar pot ajunge pînă la un spiritualism fără Dumnezeu.
Viaţa „religioasă” întotdeauna este o relaţie de dependenţă faţă de un Absolut transcedent şi personal pe cînd viaţa „interioară2 este autonomă şi se adînceşte în imanenţa propriei sale bogăţii psihice. Viaţa spirituală integrează aceste două dimensiuni, arătîndu-le complementare. Viaţa spirituală vine de sus, Dumnezeu o inaugurează prin darul prezenţei lui . Experienţa religioasă este manifestarea ei, experienţa sfinţilor şi a misticilor este venirea Duhului. În clipa cînd Dumnezeu îşi manifestă prezenţa, omul o trăieşte.
4. Primejdile ignoranţei şi arta ascetică
La omul modern, marea nelinişte rezidă în sentimentul unei secrete dependenţe faţă de elementele pe care le poartă în adîncul sufletului său. Omul este cu atît mai vulnerabil cu cît îşi ignoră cu totul viaţa interioară, în momentele de singurătate sau de suferinţă, nimeni nu îi rezolvă conflictele sufleteşti. Simplificările pozitiviste reduc păcatul la ignoranţă, crima la influenţa mediului social, răul la imperfecţiune şi asceza la igienă. Noţiunea de „păcat” şi-a pierdut semnificaţia ce o avea la cel de al VI-lea Sinod Ecumenic păcatul este boala spirituală. A nu mai percepe păcatul constituie o formă de nebunie spirituală.
Asceza ar fi odihnă impusă, disciplina calmului şi a tăcerii, periodice şi regulate în care omul regăseşte facultatea de a se opri pentru rugăciune şi contemplare. Începînd cu Clement Alexandrinul şi cu Oigen, viaţa spirituală a primit numele de asceză. Asceza negativă, de regulă, se aliază cu cea pozitivă, de dobîndire şi creştere a darurilor spirituale.
5. Elementele constructive ale vietii spirituale
Cuvîntul „spiritual” trimite la Duhul Sfînt, el dezvăluind proto-fenomenul orcărei fiinţe umane atente la originile ei cereşti. Elementele constitutive ale vieţii spirituale depăşesc atrict umanul, Dante vorbind despre trei parteneri ai jocului divin: Dumnezeu, omul şi Satan. Sunt puţine de spus asupra elementului divin al vieţii spirituale, e mai bine să taci şi să venerezi prin tăcere. Treimea, spune Sfantul Macarie, locuieşte în suflet potrivit capacităţii umane de a o primi.
Elementul demonic reprezintă obstacolul: „de la început ucigător de oameni..., tatăl minciunii” (Ioan 8,44), adversarul ăşi duce necontenit lupta: „Fişi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită” (Efeseni 6,11), strategia omului pentru a cîştiga lupta fiind asceza.
Elementul uman aspirînd să se ridice mai presus de orice luptă, se exprimă eseţialmente în atitudinea liturgică a slăvirii „Cînta-voi Dumnezeului meu cît voi fi”( Psalmi 103, 34).
6. Despre natura sau despre esenţa vieţii duhovniceşti
„La început” , în vremea încercării decisive pentru om, eşecul răsunător al alegerii lui l-a făcut să cadă sub propria lui fiinţă. Omul a devenit trupeşte şi simţual întunecat, dar economia mîntuirii îl ănalţă deasupra fiinţei lui pînă la nivelul noii creaturi. Viaţa spirituală către „îmbrăcarea în omul cel nou”, omul cel nou fiind „omul îmbrăcat în Hristos”.
Întîlnirea cu Dumnezeu nu s-ar putea realiza în starea firii decăzute, ea presupunînd restaurarea firii omeneşti prin taina botezului. Sfinţi Părinţi considerînd botezul re-crearea fiinţei răscumpărate. Între o fiinţă botezată şi una nebotezată se deschide un abis, distanţă între două naturi, apa botezului avînd valoarea sîngelui lui Hristos. Afundarea totală în apa însemnînd moartea trecutului vinovat, iar scoaterea victoria definitivă. Preotul suflă în faţa „mortului” suflare de viaţă, aşa cum s-a dat la crearea omului. Ritualul tunderii, parte organică a tainei botezului, are sens simbolic de ofrandă adusă întregi vieţi.
7. Diferitele vîrste ale vieţii spirituale
Existaă anumite corespondenţe între fazele fiecărei vieţi spirituale. Teama spirituală, personală pentru fiecare, rămîne identică. Viaţa spirituală descoperă un ritm al propriei creşteri, un mers progresiv. Psihologia religioasă trasează schema evoluţiei în trei timpuri: unitatea preliminară a fiinţei umane, fragilă şi instabilă, conflictul ascuţit între spiritual şi empiric, apoi integrarea finală. Chiar şi cei care îşi moştenesc credinţa din copilărie trec prin descoperirea ei conştientă, aceasta fiind primăvara religioasă, fiinşa umană simţindu-se dilatata de o bucurie copleşitoare- acest timp este de scurtă durată dar nu mai există drum de întoarcere la credinţa simplă. Experienţa căderilor şi a neputinţelor poate arunca pe marginea deznadejdii. Smerenia cea care ne poate veni în ajutor; smerenia îndeamnă pe om să îşi dea acordul final: „Totul este în tine, Doamne, eu sunt al Tău, primeşte-mă!”, după această cinzecime personală începe viaţa spirituală propriu-zisă.

OBSTACOLUL ŞI LUPTA

1.Negaţiile răului şi afirmaţiile binelui
În greacă termenii „simbol” şi „diavol”au aceeaşi rădăcină, ceea ce le măreşte forţa de a exprima realităţile contrare. Diavoluleste cel ce învrăjbeşte, cel ce separă, taie orice comuniune şi reduce fiinţa la singurătatea ultimă. Dimpotrivă, simbolul leagă, face o punte restabileşte comuniunea.
Episodul demonizatului din Gadara (Marcu 5, 9)scoate în relief natura răului. Hristos pune demonului o întrebare teribilă: „Care îţi este numele?”. Iar demonul răspunde: „Numele meu este legiune, căci suntem mulţi.”
Această acţiune de trecere de la singular la plural, de la „al meu” la „noi” , revelează acşiunea răului în lume, iadul, hadesul grecesc ca şi seolul ebraic.
Comuniunea permanentă cu Hristos şi cu trupul Lui „între trup şi cap, nu este loc pentru nici o separare” (Sfîntul Ioan Gură de Aur), pentru nici o negaţie. Tot ceea ce participă la Dumnezeu „întru care nu există decat da plenar în faţa vieţii, a fiinţei; dimportivă, în Satan nu există decît nu, şi acest refuz delimitează locul de unde Dumnezeu este exclus: negaţie, infern.”
Argumentul ateu a fost prevăzut de Sfîntul Pavel (I Corinteni 15, 17): dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa, nimic nu are sens, totul este neant. Nu există jumătăţi de măsură, nu există formule intermediare.

2.Cele trei aspecte ale răului şi cel rău
Putem discuta trei aspecte simptomatice: parazitismul, impostura şi parodia. Cel viclean, cel rău trăieşte ca parazit pe făptura creată de Dumnezeu. Impostura pofteşte la atributele divine, substituie egalitatea asemănării: „Veţi fi la fel cu Dumnezeu”, egali cu El. În sfîrşit , contra- făcător invidios, el parodiază pe Creator şi îşi construieşte propria împărăţie fără Dumnezeu, imitaţie cu sens invers.
Filozofii nu au reuşit să elucideze problema răului, mai degrabă au complicat-o şi au încurcat-o, iar pentru Părinţii Bisericii răul nu constituieniciodată o problemă. Ei nu sunt interesaţi să speculeze asupra Răului, ci să îl combată.
Dacă pentru Platon contrariul adevărului este eroarea, pentru nivelul mai adînc al Evangheliilor, contrariul său este minciuna. Isaia (Tesalonicieni 2, 3-4) afirma: „Ne-am făcut din minciună un adăpost şi din viclenie un liman.”
Acolo unde nu este Dumnezeu, nu mai există nici om. Pierderea chipului lui Dumnezeu dezumanizeaza lumea.
„Cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în vec”. Cel care caută alte surse pasionale îşi stîrneşte o sete de nestins.
Umorul ca şi rîsul posedă o funcţie eliberatoare, eliberează de greutatea funcţiilor sociale, de orice tentaţie de a ne lua în serios, de suferinţa excesivă chiar şi în viaţa spirituală. Veselia sinceră, copilărească este o trăsătută tipică a marilor sfinţi; ei se amuză ca nişte copii ai lui Dumnezeu iar Înţelepciunea divină află plăcere în acest joc.(Pildele lui Solomon 8, 31).

3. Infernul şi dimensiunea infernală a lumii
Iconografia
Icoanele Bisericii Ortodoxe aprofundează textele liturgice, constituie o lectură contemplativă a acestor texte.
Icoana Naşterii arată întunericul dens al peşterii, triunghi negru pe care Pruncul este culcat ca în măruntaiele tenebroase ale iadului. La fel ca şi celelalte icoane, cea a Naşterii sintetizează profetic toate elementele mîntuirii.
Icoana Epifaniei îl arată pe Iisus intrînd în apele Iordanului ca într-un mormînt lichid. El are forma unei peşteri cuprinzînd tot trupul Domnului.
Icoana Învierii este cea a „coborîrii la iad”. Eliberator, Hristos vesteşte după Sfîntul Petru, celor robiţi evanghelia mîntuirii.
Icoana Cincizecimii înfăţişează colegiul apostolilor aşezaţi la luminoasa cină, primind limbile de foc. Contrastul este bine subliniat. Jos, într-un arc negru, ieşind din întuneric, stă un rege bătrîn ţinînd în mîini un giulgiu. Pe acest giulgiu sunt aşezate 12 suluri. Adesea arcul este separat de restul icoanei printr-un grilaj de temniţă care sublinează starea de robie. Este Cosmosul personificat ca bătrîn, „Cel vechi de zile”, sătul de zilele de după cădere, este universul robit stăpînitorului acestei lumi. Obscuritatea care îl înconjoară figureaza „întunericul şi umbra morţii”, infernul de unde se detaşează lumea nebotezată care, în partea ei cea mai luminată, aspiră şi ea la lumina apostolică a Evangheliei.
O dată în an, în ziua Cincizecimii, Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi. Iată, aşadar, care este amploarea acestei sărbători: de la cer pînă la iad şi de la iad pînă la cer.

4. Suferinţa oamenilor
Fără a primii armătura dogmatică, tema iadului şi a destinului său, mereu prezentă în textele liturgice, se universalizează. Răul nu este o substanţă.
Orice credincios ortodox, apropriindu-se de Sfînta Masă, mărturiseşte: „Eu sunt, dintre păcătoşi, cel dintîi” , adică cel mai mare sau exact „ fără măsură şi fără asemănare”, „singurul păcătos. Sfîntul Ambrozie spune: „Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”.
„Cel care-şi vede păcatul este mai mare decît cel care înviază morţii”. „ Toţi se vor mîntuii, doar eu voi fii condamnat”; „Iadul există cu adevărat, dar numai pentru mine singur...” , „Dacă mă vei arunca printre cei din Gheena, îmi voi petrce veşnicia vorbindu-le despre iubirea mea pentru Tine...”, „Cel care vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte...”.
Astăzi, mai mult ca oricînd, lumea caută un pregnant care să-i unească pe oameni, îl caută pe „fratele-om”. Orice botezat este o fiinţă care poartă rana adîncă a destinului celorlalţi, al tuturor celorlalţi. După Origen „ iubirea lui Dumnezeu şi iubirea oamenilor sunt 2 aspecte ale aceleaşi iubiri totale. Te iubesc pentru a te salva, Te salvez pentru că te iubesc...”.

5. Mesajul Cincizecimii
„Împărăţia lui Dumnezeu este ăn mijlocul vostru”, „Acum puterile cereşti, nevăzut, săvîrşesc împreună cu noi...”. Infernul nu este altceva decît separarea omului de Dumnezeu. Recunoaşterea dimensiunilor Cincizecimii, absenţa înfricoşătoare a adevăraşilor martori contribuie la acest infern.
Un pesimism acid roade rădăcinile vieţii, îl face pe om indiferent.
„Dumnezeu este totul întru toate”.
În locul tuturor oamenilor, Hristos a strigat: „Pentru ce m+ai părăsit?”. Acest strihăt a clătinat temeliile iadului şi a făcut să tresară rărunchii Tatălui. Dar Tatăl care trimite pe Fiul ştie că pînă şi iadul este domeniul lui, că „poatra morţii” este preshimbată în „poartă a vieţii”.
Mîna întinsă spre Hristos nu va rămîne niciodată goală.

6. Părinţii pustiei
Lupta împotriva răului, a celui rău şi a iadului, efortul aparte al Părinţilor deşertului şi mai tîrziu al monahismului a jucat un rol decisiv pentru destinul creştinătăţii.
După Cincizecime, noi trăim calitativ timpurile de pe urmă.
Votul castităţii, refuzul colectiv al procreaţiei exprimă poziţia extremă faţă de istorie şi faţă de viitorul vieţii pe pămînt, de aici ruptura radicală a monahismului de societate este necesară.
„Mănăstirile sunt un cer pe pămînt”, iar călugării sunt consideraţi „îngeri pămînteşti şi oaneni cereşti”.
Sfîntul Efrem Sirul scrie „Ei merg rătăcind prin pustii cu fiare sălbatice ca şi cum ei înşişi ar fi sălbăticiuni”.
Viaţa Părinţilor pustiei trebuie citită iconografic, aşa cum ai contempla o icoană.
Monahismul se află cu duhul într+o perfectă armonizare.
Sufletul îl recunoaşte pe Dumnezeu cînd îşi mărturiseşte toată neputinţa, el renunţă la sine, nu-şi mai aparţine.

7. Monahismul interiorizat
A) Transmiterea mesajului: idealul martiriului este acela de a intra în ceata biruitoare a „prietenilor răniţi ai Mirelui”. Textele liturgice îi numesc pe monahi „îngeri pămînteşti” şi „oameni cereşti”. Sfinţenia monahală constituie tipul celui „foarte asemănător”, icoana vie a lui Dumnezeu.
B) Caracterul universal al spiritualităţii monastice
Părintele Florovski aminteşte „că prea adesea se trece cu vederea caracterul provrizoriu al monahismului”. Sfîntul Ioan Gură de Aur afirma că mănăstirile sunt necesare deoarece lumea nu este creştină, dar totuşi lumea trecută prin botez este suficient de creştină pentru a înţelege mesajul monastc şi pentru a-l asimila în felul ei. Monahismul centrat face apel astăzi la mireni, călugări, adresîndu-se cu o chemare universală.
C) Cele trei ispitiri, cele trei răspunsuri ale Domnului şi cele trei voturi monahale
În vremea Vechiului Testament cele trei tentaţii: idoli contrari ascultării, prostituţia contrară castităţii şi bogăţia contrară sărăciei.
Dacă Imperiul cuprinde ispita ascunsă a celor trei îndemnuri ale lui Satan, monahismul se construieşte în mod deschis pe cele trei răspunsuri nemuritoare alui lui Hristos.
Cele trei voturi monahale reproduc exact cele trei răspunsuri ale lui Hristos.
Sfîntul Grigorie Panama descrie astfel tipul sfinţeniei monahale: „Ei au părăsit plăcerea bunurilor materiale (prin sărăcie) , slava lumii (prin ascultare) şi patimile celor rele ale timpului (prin castitate) şi au ales viaţa evanghelică”, astfel cei desăvărşiţi „ au ajuns la vîrsta maturităţii în Hristos”.
D) Votul sărăciei în monahismul interiorizat al laicilor
Răspunsul Domnului: „Nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu”( Matei 4, 4). Absenţa nevoii de a avea devine nevoia de a nu avea. Sărăcii cu duhul, sărăcia fizică se potolesc prin cuvîntul Tatălui. Măsura sărăciei, întotdeauna foarte personală despre calitatea darului din paharul cu apă oferit. Cel care nu posedă nimic devine asemenea, spunea Sfîntul Simeon Noul Teolog „frate sărac al tuturor”. Simeon, Ana, Iosif, Maria sunt „săracii lui Israel” şi „bogaţii în Dumnezeu”.
E) Votul castităţii
„Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”
A ispiti înseamnă a pune la încercare. Trebuie reamintită înrudirea foarte intimă a femininului cu cosmicul, castitatea- Fecioara Maria fiind Fecioară şi Mamă în acelaşi timp.
Castitatea integrează toate elementele fiinţei umane într-un tot feciorelnic, înlăuntrul duhului, de aceea Sfîntul Apostol Pavel vorbeşte despre mîntuirea oricăreă mame prin castitate (I Timotei 2, 15).
„Fecioria trupului este datoria celor puţini, fecioria inimii este datoria tuturor.”
F) Votul ascultării
„Să te încini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui să slujeşti”.
Cel care a dobîndit ascultarea şi şi-a supus trupul duhului nu are nevoie să se supună oamenilor. El e supus Cuvîntului lui Dumnezeu şi legii Lui, ca un ascultător desăvîrşit”.
G) Unitatea creştină şi libertatea monastică
Unde vor avea loc deformările istorice au trădat timpul magnific al călugărului, omul absolut liber, aflat în slujba Împăratului său. Au făcut din monah o fiinţă sfărîmată, supusă unor legi dure.
Potrivit Părinţilor Bisericii „teolog este cel ce ştie să se roage”.
Împărţirea creştinătăţii nu e nicidecum pricinuită de bariere formale, ci de lipsa adevăratei libertăţi, a celei înrădăcinate în Adevărul total.
Unitatea se poate afla în monahismul universal, dacă e capabil să devină tot atît de liber precum suflarea marelui Eliberator.

8. Fiinţa umană
Biblia ignoră dualismul greu al cărnii şi al sufletului care se înfruntă, ignoră trupul ca închisoare a sufletului.
După cuvîntul Sfîntului Augustin omul este trupesc pînă şi în duhul său ori spiritual pînă şi în trupul său. Sufletul dă viaţă trupului.
Îngerii sunt „luminii secundare”, iar omul se transmută în lumină şi luminează lumea.

9. Asceza vieţii spirituale
„Îmbrăcaţi-vă cu toate armele bisericeşti pentru a vă ţine tari”. Sfîntul Pavel ne îndeamnă să ne încercăm singuri credinţa.
Cuvîntul asceză vine din greceşte şi înseamnă exerciţiu, efort, permonentă.
Asceza creştină protejează spiritul de orice capcană venită din partea lumii şi preconizează învingerea răului prin crearea binelui.
Tipul ascetului evanghelic este apostolul şi mărturisitorul.

10. Efortul ascetic
Marii asceţi se plasează totdeauna în planul concret al efortului posibil, cu scopul de a deschide sufletul şi de a-l face receptiv şi viu.
„Dumnezeu face totul în noi şi ceea ce ne aparţine este doar buna orientare a vointei”.
Ascetismul nu are nimic comun cu moralismul.
Virtutea asceţilor înseamnă dinamismul uman declanşat de prezenţa lui Dumnezeu.
Ceea ce vine de la Dumnezeu, Împărăţia, este un dar gratuit: „dacă Dumnezeu ar privi la merite, atunci nimeni nu ar intra în Împărăţia lui Dumnezeu”.

11. Creşterea vieţii spirituale
Văzută de jos, viaţa spirituală arată ca o luptă necontenită, numită „războiul nevăzut” în care orice oprire devine regres.
Văzută de sus, apare drept dobîndirea darurilor Duhului Sfînt. Înălţarea este treptată. În Legenda de Aur a lui Iacob de Voragina se povesteşte despre viaţa unui om smerit „cu două mîini drepte”.

12. Patimile şi tehnica ispitirii
Textul biblic „al fructului oprit”- fructul stîrneşte dorinţele prin aspectul lui senzual şi estetic: „Rodul pomului este bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit”.
Asceza vieţii spirituale urmează drumul trasat de pocăinţă. Patima devenită obicei neutralizează orice existenţă.
Persoana se descompune recunoscîndu-şi neputinţa, este înghiţită tot mai adînc şi se îndreaptă către sfîrşitul implacabil: deznădejdea, cumplita acedie, dezgust sau nelinişte a inimii, nebunie sau sinucidere, în orice caz moarte spirituală.