Învăţătura despre nevoia de a începe educaţia de la vârsta cea mai fragedă

“Ai feciori?Învaţă-i pe ei şi încovoaie din pruncie grumazul lor”


Părinţii nu au autoritate asupra copiilor ajunşi la maturitate dacă nu au început să-i educe de la vârsta cea mai fragedă, deoarece învăţătura din copilărie şi deprinderile căpătate din primii ani rămân neclintite până la adânci bătrâneţi. Prea puţini părinţi se pot lăuda astăzi că şi-au educat copiii cum se cuvine. Unii părinţi, buni şi îngăduitori, ajung să aibă copii cu un character imprevizibil, complet necuvenit. Una dintre principalele cauze o reprezintă chiar părinţi.
Numeroşi părinţi sunt nepăsători faţă de educaţia religioasă şi morală, fie sunt orbiţi de iubirea iraţională faţă de aceştia, încât nu vor să vadă nimic rău în firea lor şi rămân surzi la sfaturile bune. Când însă purtările rele ale copiilor ajung insuportabile chiar şi pentru părinţi, abia atunci încep să se gândească la îndreptarea copilului şi încep să-i educe, dar este prea târziu.
Natura umană nu se dezvoltă niciodată atât de repede şi de multilateral ca la vârsta copilăriei, dar niciodată nu va avea mai multă nevoie de atenţie grijulie şi îngrijire ca în primii ani de viaţă. Mai rapid de cât trupul se dezvoltă sufletul. Copilul începe să vorbească, i se întăreşte voinţa şi începe să acţioneze.Copilul capătă noţiuni despre Dumnezeu, despre scopul vieţii proprii, învaţă să deosebească binele de rău, în copil se trezeşte conştiinţa, apare sentimental ruşinii şi al cinstei.
Educaţia are o dublă misiune: să cultive binele şi să stăpânească răul- de acea trebuie începută la vârstă fragedă.
Copilul trebuie îndreptat din fragedă pruncie spre deprinderea de a face binele, pentru ca binele cunoscut cu ajutorul conştiinţei să fie înfăptuit printr-un effort al voinţei. Justificând faptele rele ale copiilor şi tinerilor ca şi eşecul propriu în educaţia lor, părinţii iresponsabili obiectează: “nu se pot cere şi spera virtuţi încă de la vârsta copilăriei!”. De ce nu?Ore la vârsta copilăriei şi adolescenţei Domnul nostrum Iisus Hristos nu ne serveşte drept exemplu pe care să-l urmăm cu toţi?
Mântuitorul ne spune despre copii: “Lăsaţi copiii să vină la Mine, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” şi “ Vai celui ce va sminti pe unul dintre aceştia mici”-Mântuitorul vorbeşte astfel pentru a arata că virtutea poate fi făptuită de la o vârstă fragedă. De aceea vai de părinţi care nu se străduiesc să sădească în inimile copiilor lor deprinderi bune şi simţiri alese de la vârsta cea mai fragedă, ei vor da socoteală pentru aceasta în faţa lui Dumnezeu.
Dacă un copil observă şi ştie că prin strigăte şi plânsete poate obţine tot ce doreşte, el va striga de fiecare dată până i se satisface dorinţa şi, de la o zi la alta, va devein tot mai mofturos şi mai încăpăţânat. Astfel, îl avem ca exemplu pe Domiţian, unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinismului, căruia pe când era mic îi plăcea să chinuiască şi să omoare muşte şi alte vietăţi, cruzimea existând în el încă din copilărie.
Sfânta Scriptură ne arată de ce copiii trebuie obişnuiţi din cea mai fragedă vârstă cu binele: “dacă un tânăr şi-a ales drumul, el nu se va abate de la acesta când va îmbătrâni”, adică dacă omul a păşit pe calea cea dreaptă de tânăr, nu se va abate de la el la bătrâneţe.
Învăţătura formarea la copii a credinţei bunei-cuvinţe

„Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă...”(Psalmi 8,2)

Prima virtute pe care părinţii trebuie să o cultive cât mai de timpuriu în inimile copiilor cred că este frica de Dumnezeu, adică evlavia, buna-cuviinţă şi credinţa. Doar dacă un copil este educat de mic în spiritul bunei-cuviinţe, capătă deprinderi religioase şi învaţă riturile bisericeşti, putem spera ca şi la vârsta maturităţii, când va fi înconjurat din toate părţile de ispite şi când pornirile rele se vor ridica mai puternic, el îşi va păstra buna-cuviinţă şi bunele deprinderi duhovniceşti cu care l-a obişnuit mama în copilărie. Învăţătura religioasă primită de un copil la vârsta fragedă se va păstra de obicei pentru toată viaţa, şi chiar dacă un asemenea copil va fi atras de patimi sau exemple rele şi va apuca pe un drum greşit, îi va fi de cele mai multe ori mai uşor să revină la calea cea dreaptă.
Copilul trebuie să înveţe de la mamă primele învăţături din domeniul religios şi învăţătura scurtelor rugăciuni de dimineaţă şi seară.Sfântul Ioan Gură de Aur le sfătuieşte pe mame: „să îi învăţaţi pe copiii voştri să îşi facă semnul sfintei cruci.Iar câtă vreme ei nu pot să şi-l facă singuri, să îi însemnaţi voi cu mâna voastră”.Copii trebuie învăţaţi să se închine şi să se roage încă de când sunt foarte mici, obişnuiţi cu rugăciunea ea ca deveni o necesitate. Rugaţi-vă dimineaţa şi seara, împreună cu copiii, înainte şi după masă ca ei să nu vină la masă ca necuvântătoarele ci să ştie că cel ce vrea să se bucure de darurile de la Dumnzeu trebuie să se roage şi să mulţumească pentru ele. Un aspect trist al vremurilor noastre este dispariţia aproape totală a rugăciunilor spuse în familie. De aceea sunt atât de multe nenorociri în familie şi atâtea eşecuri în educaţie.
Probabil că unii vor spune: „copilul nu înţelege rugăciunile”, desigur copilul nu înţelege pe deplin conţinutul rugăciunilor, dar atât cât este necesar pentru o rugăciune pioasă înţelege şi un copilaş. Chiar dacă nu poate încă să aibă o noţiune clară şi să înţeleagă ce este Dumnezeu, el Îl simte. Dacă un copil rosteşte o rugăciune, el se gândeşte la Dumnezeu şi îşi înalţă simţirea către El, această rugăciune pornind dintr-o inimă nevinovată de copil.
Pentru aşi îndeplini îndatorirea educării copiilor părinţii trebuie să fie ei însuşi cuvioşi. Dacă mama nu trăieşte în respect şi teamă de Dumnezeu şi nu îşi află liniştea şi bucuria în rugăciune, ea nu îşi va educa nici copii în acest spirit.













Învăţătură despre cum să educăm copiii ca să fie ascultători

„Tânărul care este lăsat în voia apucăturilor lui face ruşine maicii sale”(Pilde 29,15)

Despre copilul Iisus, în vârstă de doisprezece ani, Evanghelistul Luca a notat următoarele: „şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret. Şi le era supus” (Luca 2, 51).Această ascultare şi supunere au dus la mântuirea lumii: „aşa cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, tot astfel prin ascultarea Unuia cei mulţi vor deveni drepţi” (Romani 5, 19), Putem spune că cine a reuşit să-i facă pe copii ascultători, acela şi-a îndeplinit obligaţiile.
Încă din primi ani de viaţă nu trebuie să permiteţi copiilor să-şi manifeste încăpăţânarea şi mofturile dacă vreţi să vă asculte. Niciodată nu trebuie să ne supunem capriciilor manifestate de copil, cine şi-a manifestat o dată slăbiciunea va fi şi pe viitor rob al copilului, iar capriciile acestuia vor guverna asupra părinţilor. Dorind să înfrângă încăpăţânarea şi capriciile copiilor, părinţii trebuie să acţioneze de acord unul cu altul: nu se poate ca unul să distrugă ceea ce a clădit celălalt. Nimic nu îi întăreşte mai mult încăpăţânarea şi mofturile unui copil, decât faptul că un părinte ăi dă ceea ce i-a refuzat celălalt. Se ştie că bătrânii caută afecţiune, încercând să-şi apropie copiii, dar într-un mod greşit, făcându-le toate voile. De aceea nepoţii se lipesc atât de des de bunicii lor, aşteptându-se ca aceştia să le ofere tot ce le trece prin cap. Dacă un copil doreşte ceva din partea celor mai în vârstă decât el, va trebui să exprime asta prin rugăminţi, nu să dea ordine, şi orice i s-ar da, să-i fie de ajuns şi să mulţumească.
Părinţii nu trebuie niciodată să se umilească unul pe altul şi să se ocărască în faţa copiilor pentru că astfel îşi pierd stima şi respectul copiilor. Dacă vreţi să fiţi ascultaţi de copii, arătaţi-le şi demonstraţi-le iubirea voastră, dacă copilul va vedea o iubire din inimă, raţională şi îndreptată spre binele său va arăta supunere şi ascultare dar nu din frică ci din respect şi dragoste. Faceţi-le copiilor uneori mici plăceri şi bucurii. Un mic dar de sărbători, sau de ziua lor, oferit cu dragoste, menţine iubirea copiilor. Atrageţi-vă inimile lor prin comportamentul sincer şi încrezător faţă de ei, suspiciunea şi neâncrederea îi întristează şi le ucid dragostea.


Învăţătură despre formarea simţului adevărului la copii

„Năravul omului mincinos este ocara şi ruşinea lui este cu el pururea”(Înţelepciunea lui Isus Sirah 20, 27)

Nevoia de adevăr a fost semănată de la natură în sufletul omului, deşi păcatul originar a tulbirat şi a slabit acest simţ, totuşi nu l-a distrus complet. Năzuinţa catre adevăr a rămas în om, copilul şi-o manifestă prin nevoia de a şti tot şi ia tot ce îi spun adulţii drept purul adevăr. Copilul nevinovat şi nestricat de patimi nu ştie ce este minciuna şi prefăcătoria.
Copii trebuie învăţaţi să iubească adevărul din considerente religioase, cu gândul la Dumnezeu. Copilul va iubi adevărul cu tărie când va ştii că Dumnezeu vrea ca noi să spunem mereu numai adevărul, că El urăşte orice minciună, că orice minciună este un păcat. Fiţi deschişi şi sinceri cu copiii voştri şi credeţi-i pe cuvânt atâta timp cât nu observaţi la ei falsitate. Copii nu trebuie să evite minciuna, nu atât pentru că vor fi pedepsiţi, ci pentru că ştiu că Dumnezeu a interzis-o, că orice minciună este un păcat faţă de Dumnezeu. Copii trebuie învăţaţi că minciuna a fost scornită de diavol de aceea Mântuitorul spune despre el: „ el este mincinos şi tatăl minciunii”(Ioan 8, 44), prin urmare copii care mint îl imită pe satana şi se aseamănă lui.


Învăţătură despre educarea curăţiei la copii

„Fericiţi cei curaţi cu inima”(Mtei 5, 8)

Cele mai grave probleme din vremea noastră, în sfera morală sunt libertinajul, dezmăţul şi desfrânarea.
Ciudată creatură este omul zidit de Dumnezeu: sufletul său poartă chipul lui Dumnezeu iar la trup este foarte aproape de speciile evoluate ale lumii animale. Conform intenţiilor lui Dumnezeu, sufletul trebuie să domnească asupra trupului, aşa a fost şi la început când sufletul omului da ascultare şi îi era supus lui Dumnezeu, trupul cu simţurile şi dorinţele sale se supunea sufletului fără să-l împovăreze şi să-l expuna ispitelor.
Însă după căderea în păcat totul este altfel, sufletul omului s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. Aşa cum sufletul omului s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu, tot aşa şi trupul său s-a răzvrătit împotriva propriului suflet. Astfel a aparut în om pornirea de a împlini ceea ce potoleşte şi satisface senzualitatea: omul a devenit o fiinţă senzuală. Această senzualitate este cea mai mare vătămare şi distrugere pentru om. Primul dintre fructele sale este lenea, sila de muncă şi de tot ce este bun unde se cere un minimum de efort şi încordare. Al doilea rod al senzualităţii este necumpătarea la mâncare şi băutură, al trilea desfrânarea.
Înainte de toate copii trebuie obişnuiţi cu munca de orice fel, învăţaţi cuvintele Apostolului: cine nu munceşte să nu mănânce (II Tesaloteni 3, 10), învăţându-i că munca nu este o ruşine ci lenea şi trândăvia. Obişnuiţivă copii cu hrana simplă şi să nu trăiască pentru a mânca ci să mănânce pentru a trăi, fără a deveni robi ai acestor patimi.
Înainte de toate părinţii trebuie să fie ei însuşi curaţi şi neprihăniţi în inima lor, deoarece patimile se transmit ca o moştenire de la părinţi la copii.














Învăţătură despre înlăturarea patimii predominante a unui copil

„Filistenii, văzând că uriaşul lor a perit, au fugit”( I Regi 17, 51)

Fiecare copil are o patima proprie evidentă, o înclinaţie predominantă către un păcat anume, dacă această patimă va fi zdrobita, ceata celorlalte păcate se va risipi. Patima principală a copilului este tocmai rădăcina din care apar alte vicii şi păcate iar dacă se smulge această rădăcină păcătoasă, se vor ofili şi dispărea celelalte păcate.
Un bun mod de a descoperi principala patimă a copilului este o bună cunoaştere de sine, dar nu este nici aceasta o modalitate uşoară deoarece la autocunoaştere se poate ajunge tot cu ajutorul lui Dumnezeu. Un alt mod de a descoperi patima principală a copilului poate fi observarea soţului sau a soţiei, deoarece în multe cazuri copilul moşteneşte chiar patima unuia dintre părinţi săi. Alte ori părinţi fiind stăpâniţi de iubirea pentru fii lor poate nu vor putea vedea patimile copiilor, de aceea vor primi sfaturile profesorilor, preotului şi altor persoane cu referire la copil chiar dacă nu întotdeauna sunt pozitive şi mulţumitoare. Dacă veţi reuşi să stârpiţi rădăcina răului încetul cu încetul vor dispărea şi celelalte păcate ale copilului.


Învăţătura despre stăpânirea mândriei la copii

„Cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare în Împărăţia Cerurilor”(Matei 18, 4)

Modestia, sfiiciunea, smerenia sunt atât de fireşti pentru un copil slab, care are nevoie în toate privinţele de ajutorul altora , încât orgoliul şi mândria apar în sufletul său ca urmare a unei educaţii proaste şi dezvoltării greşite a respectului de sine, propriu fiecăruia de la naştere.
Mândria la copii se poate manifesta în mai multe forme. Înainte de toate, ea se manifestă în plăcerea de a avea îmbrăcăminte. Bucuria copiilor de a primi hăinuţe noi poate depăşi limita şi astfel ei ajung să se fălească şi să îi desconsidere pe cei slabi îmbrăcaţi.
Un al doilea fel de mîndrie vine din faptul că copii dau prea mare importanţă bogăţiei sau rangurilor părinţiilor şi îi privesc cu dispreţ pe copii săraci. Un al treile fel de mândrie care apare la copii vine din atenţia pe care o dau calităţiilor şi avantajelor lor. Obişnuiţi-vă copii să fie ascultători şi corecţi, aceasta fiind calea cea mai buna pentru a-i învăţa smerenia şi bunătatea.
Pentru ai face să urască orice fel de orgoliu şi deşertăciune, arătaţi-le ce păcat mare este mândria în ochii lui Dumnezeu şi că ea este rădăcina tuturor celorlalte rele.








Învăţătură pentru ai feri pe copii de lăcomie

„Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor”( I Timotei 6, 10)

Cel de-al doilea păcat de căpătenie este lăcomia. Ea constă în dăruirea omului cu tot sufletul câştigării şi agonisirii de avere, neavând milă pentru cei nevoiaşi. Sfântul Apostol Pavel pune lăcomia de averi în rândul păcatelor care îl lipsesc pe om de Împărăţia Cerurilor: „să ştiţi că nici unul însetat de avere, care este un închinător la idoli, nu îşi află locul în Împărăţia lui Hristos şi al lui Dumnezeu”(Efeseni 5, 5).
Lăcomia se poate manifesta la copii în diferite forme. La copii mici ea se manifestă prin dorinţa de a strânge şi de a avea toto şi refuzul de a da şi altora, sau fraţilor lor mai mici, astfel părintele trebuie să-i orienteze spre dărnicie.
Părinţi dacă vor să îşi ferească copii de lăcomie trebuie să îi înveţe cu vorba şi cu exemplul, că banii şi averea nu sunt bunul suprem pe pământ.



Învăţătură despre invidie la copii

„Prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoască”( Înşelepciunea lui Solomon 2,24)

Omul invidios nu poate suporta binele aproapelui: el este sfâşiat de durere, îl macină tristeţea atunci când aproapele său gustă binefacerile şi fericirea, în schimb inima i se umple de bucurie şi plăcere când aproapele său este nefericit şi necajit.
Comparaţia cu ce a primit fratele său sau colegul şi nemulţumire pentru ce i se cuvine este un semn clar de invidie care trebuie corectat şi sancţionat imediat. O altă formă de manifestare a invidiei este răutatea.
Învăţaţi-vă copii să urască invidia, să o respingă, ca pe un lucru urat, neplăcut lui Dumnezeu. Invidia înseamnă prostie, căci nu aduce invidiosului nici un folos sau câştig ci doar rău otrăvindu-i viaţa cu răutatea ei. Pentru a lupta împotriva invidiei sădiţi în inima copiilor voştri virtutea opusă acestui păcat, bună voinţă faţă de toată lumea, iubire faţă de aproapele care se manifestă totdeauna după cuvântul Mântuitorului: „ Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, întocmai faceţi-le şi voi lor”(Matei 7, 12).










Învăţătură pentru faptul că părinţii nu pot justifica prin nimic vina pe care o poartă pentru neglijarea educaţiei propriilor copii

„Lăsaţi copii să vină la Mine şi nu îi împiedicaţi; căci a lor este împărăţia lui Dumnezeu” ( Luca 18, 16)

În vremurile de astăzi, toată lumea se plânge că majoritatea copiilor nostri nu sunt bine educaţi, educaţia nesănătoasă este o realitate neândoielnică.
Să enumerăm câteva din defectele copiilor de astăzi de cate se plâng chiar părintii: le lipseşte modestia, sunt brutali, îndărădnici, obraznici, sălbatici, lipsiţi de atenţie, supuşi patimei plăcerii. Dacă un copil este prost educat, cea mai mare parte a vinei o poartă părinţii. Astfel, copii care vin la scoală viciaţi de acasă şi aduc cu ei la şcoală deprinderi şi obiceiuri rele; de exemplu: mincuna, înşelăciunea, făţărnicia, obrăznicia. Sufletul unui copil este precum ceara moale, în ea poate fi încrestat chipul lui Dumnezeu sau cel al diavolului, fiecare om devine ceea ce face din el educaţia. Copii se nasc cu anumite înclinaţii şi predispoziţii însă părinţi sunt cei ce nu trebuie sa lase înclinaţile negative să se dezvolte.
Auzim des: „vremurile sunt azi mult mai rele decât înainte, înainte când noi eram încă tineri, era cu totul altfel- era mai multă frică de Dumnezeu, copiii îi ascultau pe părinţi şi îi respectau mai mult”- întradevăr astăzi autoritatea nu mai este recunoscută, respectul faţă de biserică şi stat, faţă de îndrumători şi vârstnici nu mai constituie o îndatorire pt foarte mulţi oameni. În Vechiul Testament se spune că omul se cunoaşte după copii săi iar legiuitorul spartan Licurg a stabilit că pentru anumite greşeli ale fiilor şi a ficelor să fie pedepsiţi părinţii, pentru că printr-o bună educaţie părinţii puteau să preântâmpine greşelile copiilor.


Învăţătură care dezminte opinia uşuratică cum că „tinereţea îşi cere drepturile”

„Bine este omului să poarte un jug din tinereţile lui”( Plângeri 3, 27)

Pentru binele său omul trebuie să se obişnuiască încă de tânăr să-şi spună singur frâu, să-şi impună restricţii, să se supună legii lui Dumnezeu şi cerinţelor morale ale unei vieţi creştine.
„Tinereţea îşi cere drepturile” se spune astăzi, nu numai în adunările celor fără de lege şi credinţă, dar şi în famili de creştini, dar cât de multe obiceiuri păcătoase au urmat unor astfel de vorbe. Cine urmează acele vorbe, acela îşi pune cu bună ştiinţă sufletul în primejdie, în primul rând pentru că se obişnuieşte să ducă o viaţă care nu corespunde menirii omului pe pământ. Obiceiurile, mai ales cele căpătate la tinereţe devin nevoi, o a doua natură.




Învăţătură pentru cei ce cred că „nu trebuie să te deosebeşti de ceilalţi”

„Nu vă potriviţi acestui veac”( Romani 12,2)

Astăzi tot ceea ce dândeşte, decide şi înfăptuieşte majoritatea devine lege, căreia i se supune toţi şi în faţa căreia trebuie să se încline chiar şi conştiinţa. Se crede că este mai cuminte să procedezi la fel ca toţi, dar trebuie să avem în vedere că cei ce urmează aceste reguli îşi jertfesc adesea convingerile religioase.
Cel care spune „nu trebuie să te deosebeşti de ceilalţi” este omul care ar dori să-şi urmeze convingerile, glasul propriei conştinţe dar nu îndrăzneşte. Acest om trebuie să facă compromisuri faţă de propria conştiinţă, fiindcă nu este robie mai grea decât să nu îndrazneşti să spui ceea ce simţi şi să nu poţi face ce doreşti. Totuşi oameni îi dispreţuiesc pe cei fricoşi şi laşi şi îi respectă pe cei ce nu se abat de la datorie, adesea fiind gata să-i şi imite.


Învăţătură despre faptul că nu este indiferent cărei credinţe aparţii

„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit”(Matei 28, 19-20)

Ignoranţa religioasă şi lipsa de înţelegere se exprimă prin spusele persoanelor cu pretenţii de autoritate în materie, care declară că „nu contează cărei religii aparţii sau cărui rit creştin, findcă toate aceste religii şi rituri recunosc unul şi acelaşi Dumnezeu”.
Este drept că şi creştinii, şi evreii, şi mahomedanii şi budiştii cred că există un singur Dumnezeu, dar nu toţi înţeleg acelaşi lucru prin Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu în care cred creştini ar fi unul şi acelaşi, pentru mântuirea veşnică nu este suficientă credinţa într-un singur Dumnezeu.
În Simbolul credinţei împărtăşim credinţa nu doar în Dumnezeu cel unic, ci credem in Dumnezeu Tatăl, făcătorul Atotputernic la cerului şi al pământului, credem şi în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, credem şi în Sfântul Duh, credem şi în Sfânta Biserica Apostolică, credem în botezul unic spre iertarea păcatelor, credem şi asteptăm învierea morţilor şi viaţa viacului ce va să vină. Toate acestea sunt cuprinse în Simbolul credinţei şi sunt revelate tot de Dumnezeu. Pentru dobândirea fericirii veşnice trebuie să credem în tot ceea ce ne învaţă El.
Toate riturile sunt la fel în cele mai importante puncte ale învăţăturii creştine, dar cine va avea atâta îndrăzneală încât să hotărască ce anume este semnificativ şi ce este lipsit de însemnătate în cuvântul lui Dumnezeu? În credinţa revelată de Domnul Iisus Hristos nu există părţi lipsite de importanţă, căci toate sunt la fel de adevărate şi toate sunt descoperite de Dumnezeu. Nu este indiferent dacă vom crede doar în Biserica nevăzută sau şi în cea văzută, dacă vom recunoaşte numai pe Domnul Iisus Hristos drept cap al Bisericii întemeiate de El sau si Papă.Nu este acelaşi lucru să credem că în Taina Împărtăşaniei, prin pâine şi vin primim cu adevărat trupul şi sângele lui Hristos, sau că pâinea şi vinul sunt doar un simbol ce aminteşte de ele. Acelaşi lucru se poate spune despre toate celălalte puncte ale Sfintei Credinţe. Dacă pentru mântuirea veşnică ar fi fost de ajuns credinţa în Unul Dumnezeu, nu ar mai fi trebuit ca Fiul Domnului să aducă noua religie pe pământ, căci israeliţii din Vechiul Testament credeau într-un Dumnezeu unic, ca şi noi.
Există o singură religie adevărată, există o singură credinţă adevărată, căci adevărul nu poate fi decât unul singur: „Un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi-ntru toţi”( Efeseni 4, 5-6). Această singură religie adevărată este cea pe care Hristos a adus-o din ceruri pe pământ şi pe care o împărtăşeşte Biserica Ortodoxă.



Învăţătură care dezminte afirmaţia că „ religia este o chestiune personală a fiecăruia”

„Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte”(Efeseni 5,6)

„Intelectualii se află faţă în faţă cu poporul credincios. Ei au hotărât să dezveţe poporul de credinţă un mare număr de învăţători şi învăţătoare s-au răspândit printre oamenii de rând o avalanşă de cărţi şi broşuri distructive este menită să înlăture credinţa poporului”, scria un ziar de mare tiraj. Acelaşi lucru îl aflăm şi din alte surse, iar până şi cei mai simpli oameni de la sate au ascultat discursuri cum ar fi: „ religia este o problemă personală, particulară, a fiecăruia, este o problemă de conştiinţă a omului, credinţa lui nu interesează pe nimeni”. Din păcate, destui oameni naivi au căzut în această capcană, pentru că ideea că: „ religia este o problemă personală” li sa părut justă şi întemeiată; ei au considerat că cei ce propovăduiesc astfel de ideei merită să fie ascultaţi şi respectaţi, poate chiar mai mult decât preoţii. Abia mai târziu cei înşelaţi au putut observa că sub aceste cuvinte se ascunde necredinţa. Dacă duşmanii religiei ar spune deschis: „ nu credem în Dumnezeu, nu acceptam legile moralei creştine, declarăm război religiei”, nici un om cu mintea întreagă nu ar dori să-i asculte, şi nici lor nu le-ar fi tocmai moale. De aceea ei sunt prudenţi şi vicleni, susţinând că „religia este o problemă personală”. Cei săraci cu duhul cred că aceste cuvinte sun raţionale şi inofensive, dar devin pradă sigură în capcana gata pregătită.
Prin cuvintele „ religia este o problemă personală” se doreşte discreditarea ideei de religie şi acreditarea în schimb a ideei că fiecare se poate gândi la religie când şi cum doreşte: să creadă sau să nu creadă, să adere la o credinţă sau alta. Naivul ascultă şi nu vede în aceasta nimic rău, deşi de fapt i se propovăduieşte negarea lui Dumnezeu, şi i se spune că nu are nevoie de religie.
Ideea că „ religia este o problemă personală” ascunde o mare primejdie, mai ales pentru că ridică orice oprelişte în faţa viciului, deschide larg uşile păcatului şi sabă groapa tuturor virtuţiilor. Cine susţine că fiecare este liber să aibă ce atitudine crede faţă de religie, acela distruge orice religie. Dacă nu este indiferent dacă omul are sau nu religie, înseamnă că religia este fără importanţă şi inutilă. Cel ce spune că fiecare poate avea sau nu, după bunul lui plac, o religie, acela neagă existenţa lui Dumnezeu. Dacă există Dumnzeu trebuie să existe religie. Chiar un duşman declarat al creştinusmului a spun odată „ dacă lumea ar fi condusă de atei, ar fi tot cu a o da pe măna făpturilor iadului”.Imediat ce omul încetează să îl recunoască pe Dumnezeu şi să i se supună, el încetează de a mai fi om, se transformă într-un animal, în unealtă lipsită de voinţă a unor patimi josnice şi păcate neânfrânate.


Învăţătură despre faptul că în toate timpurile şi pentru toţi oameni cuvântul lui Domnului nostru Iisus Hristos este neschimbat

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El să ascultaţi”(Luca 9, 35)

Dumnezeu Însuşi înlătură orice urmă de îndoială, prin cuvinte precise şi pe înţelesul oricui, El Îl numeşte pe Întemeietorul credinţei noastre, Crare ne-a dat legile vieţii „Fiul Meu Cel iubit”. El arată către acesta, la botezul Lui, şi spune: „ Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit” şi adaugă „ de El să ascultaţi”. Evanghelia dată de El este legea noastră, şi rămâne şi pentru cei ce vor veni după noi, căci învăţătura Domnului Iisus Hristos rămâne neschimbată şi va rămâne mereu, pentru toate timpurile şi petru toţi oamenii.
Nu trebuie să trecem cu vederea realitatea tristă, comparând viaţa primilor creştini cu viaţa creştinilor de azi, putem observa cât de nesiguri, uşor influenţabili şi gata de orice încălcare a legilor Evangheliei sunt cei de azi. Dar, în loc să ne ruşinăm sau să ne îngrozim de această uluitoare diferenţă, noi găsim imediat tot felul de îndreptăţiri. În vremea noastră se spune: „ cu timpul toate se schimbă, vremurile noastre au dus la schimbarea vechilor mentalităţi, obiceiuri şi condiţii de viaţa, iar dacă ni s-ar cere să trăim la fel ca primi creştini, foarte puţini ar mai păstra nădejdea de mântuire”. Cu toate astea, învăţătura credinţei, legile vieţii, cerinţele moralei date de Hristos Apostolilor Săi şi primilor ucenici, păstrate de Sfânta Biserică rămân neschimbate şi pentru vremea noastră, şi aşa vor rămâne până la sfârşitul lumii.


Învăţătură despre faptul că fără Hristos nu există o adevărată educaţie, moralitate şi bunăstare

„Ieşit-am de la Tatăl şi am venit în lume, iarâşi las lumea şi mă duc la Tatăl” (Matei 16, 28)

Prin cuvintele acestea, Mântuitorul le arată încă odată ucenicilor Săi că este un trimis al lui Dumnezeu şi confirmă demnitatea Sa cu adevărat divină. Părăsind lumea Iisus Hristos a dorit să pecetluiască pe veci în inimile ucenicilor Săi credinţa că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
În ultima vreme se manifestă dinou o tendinţă tot mai puternică de negare a naturii divine a lui Iisus Hristos. Se pronunţă în acest sens oamenii de diferite credinţe şi orientări politice, care se cred înţelepţi şi savanţi şi îşi închipuie că lumea poate exista şi fără credinţa în Hristos.
Acolo unde a fost părăsită credinţa în Fiul lui Dumnezeu se constată şi o decădere a nivelului de educaţie a popoarelor, care se adânceşte de la un veac la altul. Zone cum ar fi Asia Mică şi Africa de Nord, ăn care în trecut a înflorit creştinismul, au fost cuprinse de barbarie şi ignoranţă odată cu dispariţia treptată a acestuia, căci nu există învăţătură fără de Hriostos. Probabil nici la noi nu va fi mai bine dacă vom începe să ne pierdem credinţa în Hristos, de aceea trebuie să continuăm să credem cu tarie în divinitatea lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu.
Fără Hristos nu este posibilă nici morală adevărată. În om există două tendinţe portivnice: una îl îndreaptă spre bine, cealaltă spre rău. Aceasta din urmă este chiar mai puternică, căci mintea omului este înclinată de la naştere spre partea întunecată, sub influenţa păcatului lui Adam. Legile moralei creştine numesc drept cele mai înalte virtuţi smerenia, dreptatea şi milostenia. Cine îşi aşează viaţa după aceste legi, acela are o moralitate adevărată, chiar dacă nu a avut prea multe ocazii să-şi dezvolte inima şi mintea. De aceea, de multe ori oameni simpli şi fără prea multă carte au moravuri mult mai bune decât oameni binepregătiţi, cu multă învăţătură. Viaţa morală nu depinde de nivelul de cultură şi educaţie, căci bunele moravuri se învaţă numai în religia creştină. Fără Hristos este de neconceput moralitetea, atât la oameni simpli, cât şi la cei educaţi. Fără Hristos nu este posibilă nici bunăstarea. Dumnezeu binecuvântează munca oamenilor şi le dăruieşte împliniri.



Învăţătură despre necesitatea sporirii în cunoaşterea sfintei credinţe

„Creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (II Petru 3, 1)

Sfinţi Apostoli, care i-au învăţat pe cei ce au crezut în Hristos cele mai importante adevăruri ale credinţei, nu au încetat să se îngrijească de sporirea creştinulor în cnoaşterea celor învăţate. Rugându-se la Dumnezeu astfel, Apostolul nu încetează să-i îndemne pe credincioşi: „Creşteţi în har şi în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos”(II Petru 3, 1). S-ar părea că în decursul celor nouăsprăzece veacuri de creştinism oamenii ar fi trebuit să-şi însuşească suficient de bine adevărurile credinţei şi vieţii creştine ortodoxe. Am vrea să credem că secolul XX nu se va dovedi mai sărac în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Credincioşi noştri ortodocşi îşi cunosc prea puţin credinţa, cea mai mare parte a celor ce aparţin de Biserica Ortodoxă nici nu cred că ar trebui să cunoască aşa cum se cuvine învăţăturile privind credinţa lor, legile şi poruncile Biserici căreia îi aparţin. Nu vorbim despre oameni simpli dar chiar oameni cu pregătire medie şi până şi cei cu studii superioare cunosc mult mai puţinîn domeniul credinţei decât orice altă ramură a cunoaşterii. Secolul al XIX-lea a coborât cu totul pe pământ. Majoritatea oamenilor şi-au pierdut interesul faţă de tot ce se referă la suflet. Sufletul se revoltă, voinţa suferă. Viaţa nu mai merge pe calea arătată de Dumnezeu, credinţa a slăbit, nepăsarea faţă de ea a atins pretutindeni un nivel uimitor.



Învăţătură despre faptul că nu trebuie să inventăm o credinţă, ci să credem aşa cum ne învaţă Sfânta Biserică Ortodoxă

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Luca 21, 33)

Dumnezeu a întemeiat pe pământ Sfânta Biserică şi a pus în ea tot ce trebuie pentru binele veşnic şi cel vremelnic al omului, făcând din ea păstrătoarea de nădejde a învăţăturii Sale neschimbate şi învăţătoarea oamenilor, care le arată cum să creadă şi ce să facă pentru mântuirea veşnică şi bunăstarea pământească. De aceea, Sfânta Biserică se păstrează din veac în veac şi din neam în neam şi se transmite şi va fi, până la sfârşitul veacurilor, adevărata credinţă creştină.




Învăţătură despre faptul că doar în Sfânta Biserică este păstrată neatinsă învăţătura revelată de Domnul şi despre obligaţia ce revine de aici credincioşilor de a se supune cu mintea, voia şi inima lor Sfintei Biserici

„Biserica este casa Dumnezeului celui viu, stalp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3, 15)

Legea lui Dumnezeu cere credincioşilor să iubească Biserica pe care Hristos a iubito şi pentru care S-a predat pe Sine (Efeseni 5, 25). Ei trebuie să-şi arate dragostea pentru aceasta prin împlinirea poruncilor şi pravilelor statornicite în ea. Dacă cineva mă iubeşte, poate spune Sfânta Biserică, folosind cuvintele Mântuitorului îmi respectă poruncile. Numai în Sfânta Biserică Ortodoxă este păstrat şi oferit credincioşilor cuvântul adevărat şi neclintit al lui Dumnezeu, numai Biserica dă înţelesul cuvenit şi explicaţia corectă a vcelor rostite de Dumnezeu. Nimeni în afră de Biserică să nu cuteze să se considere un tălmăcitor perfect al Sfintei Scripturi, căci un lucru atât de important nu poate să depindă de părerile şi judecăţile omeneşti care pot fi greşite.
Un cunoscut învăţător din vechime al Bisericii a spus: „ nu aş fi crezut în Evanghelie dacă nu ar fi fost autoritatea Bisericii”. El a fost pe deplin întărit şi a crezut cu tărie în Evanghelia revelată de Dumnezeu, dar a fost convins în aceeaşi măsură că nu este şi nu va putea fi altă Evanghelie adevărată în afară de cea recunoscută de Biserica lui Dumnezeu. Numai Biserica nu poate spune cum să înţelegem şi cum să explicăm o pericopă sau alta din Sfânta Scriptură. Biserica este singura păstrătoare, propovăduitoare şi tălmăciuitoare a adevărului lui Dumnezeu.
Nu pot fi încălcate poruncile Biserici fără încălcarea, în acelaşi timp, şi a poruncilor lui Dumnezeu, pentru că Mântuitorul le-a spus Apostolilor: „ cine vă ascultă pe voi, pe Mine ma ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă” (Luca 10, 16). Se înţelege limpede că atitudinea faţă de legile Bisericii este văzută de Mântuitor ca o atitudine faţă de propia Lui fiinţă şi, în calitate de Cap al Bisericii, El nu va lasa nepedepsit pe cel ce încalcă poruncile date de aceasta, atât în numele ei, cât şi în numele Său.
Nimeni nu are dreptul să aleagă singur şi să considere importante sau neânsemnate poruncile Bisericii. Toate legile ei sunt date în numele Domnului Iisus Hristos, în virtutea prezenţei permanente a Duhului Sfânt în Biserică şi noi trebuie so respectăm cu strcteţe aceasta, dacă dorim să fim cu adevărat fii ai Bisericii.



Învăţătură despre faptul că este un păcat să justificăm încălcarea legilor şi a cuvântului Domnului prin aceea că majoritatea oamenilor le încalcă

„Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”(Matei 4, 17)

Oamneii văd în jurul lor cum altii păcătuiesc cu multă îndrazneală şi cum se îndreapta fără teamă spre bezna păcatelor. Şi atunci se gândesc: „dacă mulţi alţii trăiesc de parcă pentru ei nu există lege, de ce nu aş putea trăi şi eu aşa?Dacă ei încalcă o lege şi încă una, apoi alta, eu de ce nu pot să le încalc?Doar nu sunt eu o excepţie?”. Niciodată nu poate fi îngăduit doar pentru că îl săvârşesc mai mulţi, pentru că a devenit obicei. Păcatul este o încălcare a unei legi. Prin urmare, dacă există o lege şi au fost date anumite porunci, ele trebuie respectate atâta timp cât există, până când leguitorul anulează legea şi schimbă poruncile. Dumnezeu a dat poruncile Sale pentru toate timpirile şi pentru toţi oamenii, fără excepţie, de aceea le-a scris pe table de piatră, şi nu pe hârtie ca semn că ele trebuie să dureze pe veci. Prin urmare, scuza că şi alţii încalcă poruncile nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu. Din potrivă, când păcatele se generealizează şi reul devine un fenomen obişnuit, Dumnezeu pedepseşte în modul cel mai sever pe toţi păcătoşii, având ca exemplu potopil dat în vremea lui Noe şi distrugerea Sodomei şi Gomorei. Cine păcătuieşte pentru că anumite păcate a devenit ceva obişnuit, acela aprobă păcatele celorlalţi, iar propriul lui păcat devine astfel mai mare.



Învăţătură care arată dece trebuie să postim

„Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră cu posturi, cu plâns şi cu tănguire” (Ioil 2, 12)

Sunt numeroase motive pentru care ţinem post, referindu-ne la unul, postim din ascultare pentru Sfânta Biserică urmând exemplul Mântuitorului Iisus Hristos.
Mântuitorul împreună cu Apostoli ne-au dat exemplul postului ei mulţumindu-se să culeagă spiceşi să mănânce grăunţele din ele, iar astăzi sectari şi chiar multi creştini se folosesc de versetul „nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurcă pe om”(Matei 5, 11), pentru a spune că postul nu este important. Întradevăr, hrana nu spurcă pe om, altfel Sfînta Biserică nu ar da deylegare nici îm celelalte zile. Dar dacă la hrană se adaugă necumpătarea, neascultarea şi chiar încălcarea porunci lui Dumnezeu, atunci hrana îl spurcă pe om, dar nu prin ea însuşi, ci prin faptele legate de neascultare. Pentru a înţelege corect sensul cuvintelor de la Matei 15,11 trebuie sa ştim că Măntuitorul le-a spus pentru a demasca farisei, aceştia respectau poruncile iudeilor despre post, dar în alte privinţe erau nişte oameni răi şi imorali, astfel cei ce încalcă porunca despre post nu au nici o justificare iar ridicându-se împotriva Bisericii care a stabilit anumite yile de post se ridică împotrivirea lui Hristos.



Învăţături în zilele Săptămânii Patimilor


I. Trădarea lui Iuda
„Vai acelui om prin care Fiul Omului e vândut, bine-i era aceluia de nu s-ar fi născut”(Matei 26, 24)
Iuda este unul dintre aleşii Mântuitorului pentru ai deveni ucenic şi totodată cel căria ia dat să poarte de grijă săculeţului cu bani timp de trei ani. Iată că tot Iuda este cel care pentru un pumn de bani va fi capabil să-şi vândă Învăţătorul şi Domnul. Crima lui Iuda este gravă, luând în vedere că motivul trădării este clar banii. Dar pentru el şi aceasta s-a dovedit a fi prea puţin, el s-a apropiat de Iisus şi I-a spus: „ Bucură-Te, Învăţătorule!” şi „L-a sărutat”, căci aşa se învoise cu slugile arhiereilor „Cel pe Care Îl voi săruta, Acela este”. În sătutul lui Iuda josnicia şi ticăloşia sa au ajuns la limită, sărutul fiind din totdeauna un act de gingăşie şi respect. Iuda nu recunoştea şi nu dorea să recunoască înalta sa menire, în sufletul său nu mai era de mult un apostol, chiar dacă era considerat astfel.Trebuie să spunem adevărul, mulţi creştini se aseamănă cu acest Iuda.

II. Lepădarea lui Petru
„Cel ce va mărturisi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el întru Dumnezeu”(I Ioan 4, 15)
Petru nu a vrut să ia aminte cănd Hristos i-a prevestit lepădarea, el era sincer convins că este gata să meargă alături de Hristos la moarte. Apostolul Petru nu s-a îngrijit să se ţină cât mai departe de locul în care credinţa şi iubirea sa pentru Domnul Hristos era în mare primejdie, din potrivă, el s-a dus la curtea lui Caiafa. El nu sa mulţumit să se apropie de curte, ci a intrat acolo unde îl păşteau atâtea primejdii.Aşezându-se nepăsător în rândul slugilor, lângă foc: „ şi aprinzând ei foc în mijlocul curţii şi şezând împreună, a şezut şi Petru în mijlocul lor” (Luca 22, 55). Şi sa apropiat de el o slujnică şi i-a spus: „ şi tu ai fost cu Iisus Galileanul” „Nu ştiu ce spui” a răspuns Petru în faţa tuturor. Apoi la recunoscut o altă slujnică şi le-a spus celor de acolo: „şi acesta era cu Iisus Nazarineanul” şi Petru iar „s-a lepădat cu jurământ” că nu-l cunoaşte pe acela. Puţin mai târziu, s-au apropiat unii de acolo şi i-au spus lui Petru: „cu adevărat, şi tu eşti dintre ei, căci şi graiul tău te vădeşte”. Atunci, Petru „a început a se blestema şi a jura” că nu-L cunoaşte pe Acel om (Matei 26, 69-74). Fapta lui Petru nu poate fi explicată nici prin îndoiala ivită pe neaşteptate în sufletul său asupra dumnezeirii Mântuitorului, nici prin teama pentru viaţa sa, ci, spunând că nu Îl cunoaşte pe Acela, adică pe Iisus, Petru a vrut mai degrabă să se ferească de a neplăcerea de a răspunde la întrebarile curioase si să scape de batjocura şi ocările ce le-ar fi primit dacă ar fi recunoscut că este un apropiat al lui Iisus.

III.Spălarea pe mâini a lui Pilat
„Spălaţi-vă, curăţiţi-vă!Numai faceţi rău înaintea ochilor Mei.Încetaţi odata!”(Isaia 1, 15-16)
Nu mila pentru Mântuitorul, nu simţul dreptăţii şi inima lui bună l-au făcut pe Pilat să fie binevoitor faţă de Iisus. Acţiunile lui Pilat au fost determinate în mare parte de ura faţă de farisei, iar aceasta la facut să-l apere pe Mântuitorul. Pilat ştia că Iisus i-a mustrat pe farisei şi L-ar fi eliberat bucuros pentru ca mai marii iudeilor să fie demascaţi în continuare. Pilat l-a predat pe Mântuitorul duşmanilor săi şi a încheiat totul cu un gest plin de făţărnicie, spălarea pe mâini, căutând să evite toate neplăcerile care ar fi putut urma din partea Romei. Spălându-se pe mâini Pilat a spus: „ nevinovat sunt de sângele dreptului Acestuia, voi veţi vedea”( Matei 27, 24).
Pilat ar fi trebuit să îşi spele nu mâinile, ci sufletul şi conştiinţa, în urma condamnării nelegiuite la moarte a Celui nevinovat. Dacă ar fi căutat izvoarele care să-i cureţe sufletul şi s-ar fi spălat cu apa lor, aceasta l-ar fi salvat. Căci această apă există, creştinii se spală cu ea de păcate pentru a se face placuţi Domnului, iar această apă este: apa Sfântului Botez şi lacrimile de pocăinţă.



Învîţătură despre faptul ca cele zece porunci sunt obligatorii pentru creştinii din toate timpurile”

„Cunoşti poruncile!”(Luca 18, 20)

Cele zece porunci sunt date pe Muntele Sinai de Dumnezeu poporului lui israel, care a făgăduit să le împlinească, fiind obligatorii.
Chiar dacă poruncile au fost date israeliţilor, şi creştinii sunt datori să le respecte pentru că Iisus Hristos în predica pe care a ţinut-o pe munte, a subliniat în cuvinte foarte precise că aceste porunci sunt obligatorii şi pentru creştinii. Iisus nu numai că ne cere să îndeplinim întocmai aceste porunci, dar ne porunceşte să le respectăm într-un sens mai înalt, spiritual. El spune: „aţi auzit ce s-a spus celor de demult: sa nu ucizi, iar cel ce va ucide vrednic este de judecată.Eu însă vă spun: oricine se mănie fără motiv pe fratele său vrednic va fi de judecata; şi cel ce va spune fratelui său: Netrebnicule!vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cel ce îi zice: Nebunule!, vrednic va fi de gheena focului”, mai departe El spune: „aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu te desfrânezi, Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie spre a o pofti s-a şi desfrânat cu ea în inma lui”. De aici nu se poate înţelege decât că cele zece porunci nu numai că sunt obligatorii şi pentru noi dar şi că trebuie să le respectăm şi într-un sens mai înalt decât evrei.
Decalogul nu este decât explicarea celo douâ porunci ale Domnului Iisus Hristos privitoare la iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele nostru. Primele patru porunci ale Decalogului cuprind obligaţiile în faţa lui Dumnezeu iar celelelte şapte îndatoririle de aproapele nostru şi faţă de aproapele nostru şi faţă de noi înşine.
Fericirea noastră trebuie căutată şi o putem găsi numai acolo unde se respectă voinţa lui Dumnezeu, unde poruncile Domnului sunt sfinte şi respectate de fiecare membru al societăţii. Mergeţi în familiile în care se respectă poruncile lui Dumnezeu, în care se gândeşte şi se simte creştineşte. Câtă pace domneşte între toţi, părinţi şi copii, fraţi şi surori.



Învăţătură împotriva celor ce au ideei greşite despre rugăciune


Din păcate rugăciunea a devenit pentru unii cev ade rând, mai mult decât o obişnuinţă. Dacă abia acum ne-ar îngădui Domnul să ne adresăm Lui cu rugăciune, am rămâne uimiţi de mila fară de margini lui Dumnezeu pentru noi. Dar pentru că din copilărie simţim întruna mila lui Dumnzeu asupra noastră, am devenit mai indiferenţi şi nu ne gândim că ar trebui şă preţuim cum se cuvine însemnătatea şi puterea de mântuire a acestuia, după cum nu ne gândim la îndatorirea noastră de a ne ruga neâncetat pentru binele nostru.
Auzim adesea o frază care a devenit proverbială: „ nevoia te învaţă rugăciunea”. Foarte adevărat dar şi tist, vedem aici o înţelegere prea îngustă şi unilarerală a rugăciuni. Dar dacă pe neaşteptate ne loveşte un nevaz, o nenorocire sau o boală şi nici un mijloc omenesc nu ne mai poate ajuta, atunci alergăm la Dumnezeu şi ne agăţăm de rugăciuni. Aceasta este o rătăcire periculoasă deoarece rugăciunea este o îndatorire permanentă şi neântreruptă a omului. Rugăciunea se numeşte înălţarea gândului şi a inimii către Dumnezeu, fiind prima şi cea mai mare îndatorire a vieţii noastre.